Textul de 2012

Este fără îndoială cel mai bun text de 2012 din câte au existat. Aşteptat cu mouşii încordaţi la poarta internetului, textul de 2012 e acel caşcaval fără subiect bun de pus pe masa de revelion, sub bradul din şifonier. Dar în şifonier e şifonierul, şi atunci unde punem şifonierul? În vestibul, în locul frigiderului pe care îl punem înapoi în televizor. (aluzie la Busu, checked!)

Puteam să mă sacrific foarte uşor pe altarul originalităţii şi să ascund textul de 2012 după o poză cu pisici (de preferat cu 2012 pisici, ediţia cu 9 vieţi, egal 223,5 dacă le împarţi fără niciun motiv şi  vrei să păstrezi originalitatea nefeliată), să-l sculptez în salată de boeuf, să-l scriu în alfabetul tudorchirilic cu rime pierdute în ceaţă sau să-l pictez cu tempera, ulei de măsline şi budincă. Pe care le-am băut. 

Având absolut tot, mai puţin intrigă, desfăşurarea acţiunii, punct culminant, erou pozitiv, erou negativ, morală, cartofi prăjiţi, Mutu, mesaje subliminale, eroină sexy, ţinute de revelion, elfi, orci, dar cu o grămadă de virgule semiculminante şi un ditamai deznodământul testat în tunelul aerodinamic, textul de 2012 este o confirmare a confirmării. Ca un homo sapiens taximetrus care serveşte o stânga, mai multe drepte sau parcări în mijlocul uliţei fără să atingă bagheta magică de semnalizare. 

Ce tombolă? Pentru tombolă aţi venit? Nici măcar eu nu ştiu cum am ajuns aici. Am totuşi antecedente de bursuc mituit cu biscuiţi, s-ar putea să fiu aproximativ sigur că am căzut într-o capcană culinară,  e plin de ele prin paragrafele astea. Ştiţi sigur că e cu tombolă? Sau cu semese? iPhoneuri? iPaduri? iChifteluţe? iCumvaideecâtmaiţinemisterulăsta??!!

Bine m-am întors! Mulţumesc băi cititorule, dacă ai ajuns până aici e clar că ţi-ai dorit mai mult victoria. Cat despre textul de 2012, dacă aş fi avut inspiraţia să îl citesc înainte să-l scriu cu siguranţă altele erau urmările.

Textul de 2011

Este fără îndoială cel mai bun text de 2011 din câte au existat. De departe seamănă cu o brioşă bine dospită dar poate e doar efectul sfintelor îmbelşugări de iarnă. De aproape pare foarte bine ancorat în realitate, hotărât să tragă linie şi să adune, să pună punctele pe i, virgula sub ş sau căciuliţa pe â.

„In texto veritas!” s-au grăbit sa exclame unii critici prezenţi la lansarea manuscrisului pe audiobook în lectura Simonei Ionescu (clarcititoarea de audiobookuri cu acelaşi nume), încercând să îmblânzească ferocitatea cuvintelor şi condimentarea minipateurilor de la bufetul rece şi suedez pregătit pe culoar. Redactorii prestigioasei reviste Chiftelle au promis printr-o scrisoare anonimă că vor dedica o emisiune de 2-8 pagini faţă/verso evenimentului.

Textul de 2011 păstrează poteca bine bătătorită care duce în poieniţa cu inspiraţie maximă, pasându-i la limita offside-ului textului de 2012-2019, zis şi „Ultima frontieră”, care trebuie să fructifice aceasta şansă ridicată la fileu. Haaa-iaaaa! Mila Superstar dixit. Se vor face cel putin două filme în trei părţi cu 4 episoade fiecare (egal 24 bucăţi, pentru cei cu matematica diesel şi motorul rece iarna), cu actori şi tot tacâmul, Jean Luc Picard va fi căpitanul navei spaţiale klingoniene care se va lovi de un meteorit cu răvaş, pe care da! Ati ghicit! Providenţa şi scenaristul au scris textul de... dar să nu stricăm surprizele anului 2019.

Apropo de Busu, voi cum aţi împodobit anul ăsta frigiderul? Pe Busu l-au împodobit cu gust, colorat şi fosforescent, cu fular mărimea 6XL de sub care nimeni nu se aşteaptă să nimereşti vremea nici măcar la 3 paşi de tine darămite pe creste, la câmpie, deal sau Europa, fără morcov pe nas şi oală de supă în cap ca să nu-l confunde zeii meteo cu un om de zăpadă eşuat pe un platou de filmare lângă o hartă, cu o glumă seacă într-un buzunar şi o altă glumă seacă în celălalt.

Bine m-am intors! Ideal pentru a fi mototolit într-o ciornă pe care se contabilizează mesele festive bifate, textul de 2011 vine la spartul târgului, cu cireşe pe torturi, dacă mai rezistaţi la aluzii gastronomice. Dacă aş fi avut inspiraţia să îl citesc înainte să-l scriu cu siguranţă altele erau rezultatele.

Textul de noiembrie

Este fără dubii cel mai bun text de noiembrie din câte au existat. Vine în plin decembrie, numai bine pentru a lua autorităţile prin surprindere. Cetăţenii neechipaţi corespunzător vor rămâne împotmoliţi în paragrafele troienite ale textului de noiembrie (in metru antic) iar primii şi singurii care se vor bucura de asta vor fi, bineînţeles, copiii.

Trecerea la ora textului de noiembrie raşchetează cu carcasa casetei Ace of Base (The Best Of) orice dubiu îngheţat de pe parbrizul Daciei: pleacă acasă băi cititorule şi scoate paltonul de la naftalină, iernologii au confirmat ultimele ştiri casante: suntem încă la mâna Evidenţei: după octombrie vine noiembrie şi pe urmă decembrie, când, oooh, când!? vom reuşi să coborâm din acest blestemat carusel repetitiv în care s-a împotmolit ţara?

Deşi e plin până la capac cu implicare ideologică din asta ieftină, critica plasează textul de noiembrie doar după Blaga, Eliade, strofa a 15-a din Luceafărul, centrarea lui Beckam şi clătitele cu gem de prune. Piaţa textelor de noiembrie nu mai depinde de dezgheţarea creditelor pentru oricenuainevoie, tot mai multe cereri de introducere a textului de noiembrie în programa şcolară de la Facultatea de Majuscule, Cifre şi Virgule din cadrul Spirou Haret aterizând pe faxul redacţiei.

Textul de noiembrie este singurul care ştie cât de greu îi va fi textului de decembrie să se facă auzit din cauza lui Hruşcă şi a păsărilor colindătoare care se întorc în viitorul următor pe la uşile cetăţenilor, de accea conţine cu până la 25% mai puţin ler decât oricare alt text de noiembrie de pe piaţă. In prezent se testează cu turnesol de la Orăştie fiabilitatea noilor idei de promovare a textului de noiembrie: cub magic autodizolvant pentru supa alfabet, cartelă cu 5 milioane de minute cu alte planete şi 5 minute în reţea sau clasica găleată de 5,5 l la preţ de 6l.

Ideal pentru a completa stocul textelor pentru dictare, textul de noiembrie se spală la treizeci de grade, ca lâna. Dacă aş fi avut inspiraţia să îl citesc înainte să-l scriu cu siguranţă altele erau rezultatele.

Textul de octombrie

Este fără dubii cel mai bun text de octombrie din câte au existat. Vine pe poteca bine bătătorită de textul de septembrie, despre care încă se mai vorbeşte prin saloanele de coafură şi cafenelele cu narghilea la pâlnie la recepţie şi nu este cu nimic mai puţin teribil decât textul de noiembrie, căruia îi ridică la fileu numai subiecte picante şi crocante.

Fără paşaport şi mai mult ca sigur cu un cartuş de haribo de contrabandă în ghiozdan, textul de octombrie va porni expansiunea internaţională. Chiar şi fără spot de 30 de secunde pe BBC şi Radio Vocea Venezueleană, alegătorii din diaspora vor lua cu asalt paragrafele încă de la primele ore ale dimineţii. De încercuit pe calendar sesiunea de autografe din deschiderea concertului „U doi şi-ale tale buze moi”, noul concert-concept Bono prin care artistul încearcă sensibilizarea claselor muncitoare ale Europei de Est.

Prea lung pentru a încăpea pe un răvaş dintr-o chiftea, textul de octombrie rămâne totuşi un reper fluorforescent pentru ambii cititori, mai ales prin uşurinţa cu care traversează strada şi dispare misterios în ceaţa internetului.
Textul de octombrie este un eveniment prin simpla lui existenţă, reporterii PRO TV ajunşi la faţa locului plecând cu cablul de la microfon între picioare pentru că nu se încing grătarele, nu sfârâie micii şi nici măcar o petrecere în perini nu degenerează într-o bătaie cu pijamale.

In cercurile audi de intelectuali se discută o distribuţie a textului de octombrie împreună cu Dilema Veche şi o pungă de chipsuri la un preţ şi 99 de bani sau pe un stand mov lângă casele de marcat, deşi teoriile clasice ale marketingului susţin poziţionarea lui în capătul magazinului pentru a prinde consumatorii într-o ambuscadă simpatică la pateuri şi zacuscă. Dacă nu va câştiga prin read-out concursul „Te uită cum scrie octombre” organizat online la Paşcani e clar că deranjează pe cineva.

Misterios prin punctuaţie...şi cuvintelor ordinea... textul de octombrie are! toate şansele să...facă o figurină frumoasă...din marţipan?
Dacă aş fi avut inspiraţia să îl citesc înainte să-l scriu cu siguranţă altele erau rezultatele.

Textul de septembrie

Este fără dubii cel mai bun text de septembrie din câte au existat. A fost proclamat "Cel mai bun text de septembrie" al literaturii contemporane. Ilustra editură Princhidel&asociatii nu a ezitat să facă o ofertă de publicare fluviu iar Larousse şi-a trimis cel putin 1 reprezentant la fata locului să culeagă 15 cuvinte despre el. Contine pasaje de inaltă implicare ideologică şi spirituală, câteva rânduri ar trebui citite doar în saloane cu oglinzi pavate cu patapievici, la mese rotunde, în cercuri si cenacluri, desi nu isi pierde nimic si din comprehensiunea de tramvai. Textul de septembrie e multidimensional si multistratificat, trecerea prin toate nivelele nefiind conditionată de dotarea cititorului cu scara, cotiere şi piolet.

Dacă ar fi mai avut vreo 168 de pagini ar fi putut constitui el singur romanul de septembrie despre care şi-asa nu vom mai auzi. Este proaspăt şi nu trebuie pus la frigider, dar depozitaţi-l totusi departe de rozătoare şi zburătoare dăunătoare. Si porumbei terorişti. A se consuma de preferinţă inainte de 34 decembrie 2999, nu e făcut să traverseze incă un mileniu.Se potriveste dimineaţa la cafea dar si seara la un ceai de porumbele (cu pulpa), dar mai ales lângă un pahar de whiskey de prune. Textul de septembrie este singurul capabil să primească o invitatie la fashion month-ul de la Paşcani, fără să exceleze in domeniul cizmosandalelor si a iegărilor pe sub fuste scurte, cu balerini sau tenişi vă rog, la masa 2. Cu puţină implicare din partea Providenţei, textul de septembrie poate ajunge scenariu de film cu final misterios sau deloc, în care să se trateze pe îndelete timp de 7-8 ore revoluţia, comunismul, condiţia cetăţeanului in societatea crudă si alte miaumiauri.


Zvonuri false conform cărora lui Tudor Chirilă îi cam tremură degetele pe partitura din poftă de a-l transforma intr-un şlagăr bun de festivalul de la Mamaia in duet cu Ina si Conector sunt. In orice caz, se asortează de minune cu un Kormac-Harry's Record Machine proaspăt stors din difuzoare. Fără să fie mofturos, textul de septembrie a fost votat in ultraniminate cel mai bun la casa omului text de septembrie, atat de către nevestele corporatiste cat si de nevestele casnice, acest unic eveniment major al consensului celor doua secte fiind consemnat încă de dimineată în toate paginile cotidianului Femeia de Azi. Usor de utilizat si intretinut, textul de septembrie se remarcă prin uşurinţa cu care se instalează fără CD, consumul redus de ulei de măsline la suta de caractere si remarcabila adaptabilitate cameleonică la condiţiile meteo.

Dacă nu va face senzaţie şi istorie, textul de septembrie va face intr-un final fructe mici si albastre, sau chiar alune de pămant, în coajă. Textul de septembrie reuşeste, şi numai el ştie cum, să păstreze linia trasată de textul de august, pe care îl completează ba chiar îl depăşeşte regulamentar prin stanga. Dacă aş fi avut inspiraţia să îl citesc inainte să-l scriu cu siguranţă altele erau urmările.

Greu la dealul mare cu gigantul mic. Mic, atacat şi spart în mutră, unde mutră înseamnă geam dreapta spate.

În concluzie chiar nu ştiu cum de tot ajung să fiu distribuit în roluri principale în drame din astea în 2 acte. Pierdute sau furate. Buletin şi carnet de şoferie, să fim bine înţeleşi. Când minisudcoreenii din atelierul marelui artist Henri Matiz au pus bazele şi chiuloasa acestei bijuterii a ingineriei mecanice, cea mai mare după pixul cu arc şi telefonul public cu fise de 10 bani, e clar că nu s-au gândit prin câte razboaie va trece.

Am presimţirea că înţeleg că în 2010 (an în care ajunge şi România peste 50 ani) e normal să mai existe piraţi somalezi, piraţi ai aerului, hoţomani şi hoţowomane care să atace diligenţa poştală, trenul cu bani, expresul polar, caravana Dansez pentru tine, furgoneta Din dragoste, vreun trotinetist ochelarist pe care să-l facă de banii de pufuleţi etc. Dar să ataci cu atâta violenţă un Matiz care niciodată nu te-a călcat pe nervi sau pe zebră ba chiar te-a binedispus cu claxonul ediţie limitată Mickey Mouse?

Am zis-o şi când am fost invitat la Top Gear (ediţia din Groenlanda, căutaţi pe net, sper să nu se fi vândut toate casetele audio): 3 maşini cunosc pe lume care să poată salva omenirea. Batmobilul, microbuzul lui Scooby Doo şi Matizul, care l-a întrecut cu un far pe Martin, Aston Martin. Bond, James Bond? Aţi prins-o? Eh, glumă alunecoasă ca o ştiucă zvăpăiată în mâinile tocite ale pescarului. Mulţumesc, comparaţia îmi aparţine. Multe nu ar mai fi de spus despre bestia urbană Matiz cu 4 roţi. Poţi să-i iei tot ce-are mai scump pe lume, poţi să-i iei capacele, roţiile şi sigla de vrei, dar să nu-i iei niciodată dreptul de a goni liber pe străzi. Vocile rele şi geloase continuă sa propună Matizul ca breloc la Lamborghini sau Dacia Grand Cherochi 6x6 (bravo francopiteştenilor, tot înainte!) sau la bucătărie să întorci clătitele cu el.

În timp ce hoţul îşi întinde untul pe pâine cu cardurile mele şi îşi face vânt cu dumoarele capturate, de citit nu cred că poate fi vorba, mie nu-mi rămâne decât să mănânc şi plâng şi să-mi montez alt hublou, poate mai antiglonţ, antişurubelniţă sau ce altceva mai putea folosi. Vreau să-l salut politicos, heeeei infractorule ce mai faci, asl pls, ah nu ai căzut în plasă?, mulţumesc frumos pentru că nu ai luat şi volumul I din Peripeţiile bravului soldat Svejk, setul de mingi de tenis (verzi, fraiere!), o sumă oarecare de pixuri şi în principiu tot Matizul.

Nici eu nu cred, dar ideea e că mă întorceam la Matiz după ce tocmai semnasem contractul de publicare cu o ditamai editură neozeelandeză pentru prima carte. Infractorul tocmai servea o geantă din Matizul spart, to go. Nici nu am apucat să mă deschei puţin la cămaşă, să mă asigur că Pro TV filmează corespunzător şi să strig „Stai că trag!” că infractorul zbrrrr pe-o dugheană! Selectez modul de fugă Tom Cruise. Urmărirea e ca în filme, filme proaste cu buget redus în care ăla rău scapă doar atunci când justiţiarul, adica je, se împiedică de căruciorul cu legume-fructe din Turcia al unui comerciant al zonei care plimba şi el un cărucior prin cadru.

Hm, ce interesant. Se termină peste 3-4 rânduri textul şi nu am ridicat încă problema identităţii hoţului. O fi vreun consumator, iubitul iubitei dintr-a şaptea, Boc, statul roman, destinul, Sergiu, trio vodafone combineală la cartelă, Tudor Chirilă, care mai sunteţi băi pe acolo?

Criza fotbală pe înţelesul nimănui

E foarte bine fără România la Campionatul Mondial. Mulţumim Coca-Cola şi McDonalds pentru că nu ne-au luat la marea sărbătoare a marketingului din Africa de Sud, mulţumim zeiţei Fortuna şi zeului Fotbal, mulţumim lui Lucescu le Petit şi lu’ tac’su, mulţumim Bănel, Chivule eşti atât de penibil în reclama cu pisica Lobonţ la bere dar noi tot îţi multumim. Nici nu vreau să mă gândesc ce chin ar fi fost dacă trebuia să trimitem în Africa de Sud, pe lângă buchetul de comentatori paraleli şi ofiliţi ai TVR, întreaga ceată de cascadori tatuaţi ai juniorului, pe junior, pilele juniorului, tripleta de la *odafone ca să dea intreală la toţi tinerii sudafricani, baştanii federaţiei şi alţi actori grăbiţi cu roluri de titulari în piesa asta tristă compusă pentru figuranţi şi orchestră ce se tot joacă de ani de zile, fotbalul românesc.

Loc pentru noi era, deşi e clar că nu suntem doriţi la masa bogaţilor. Fără modestie, numai noi mai lipseam din peisajul, şi sper să mă auziţi când zic asta, feeric şi vuvuzelic. Ce bătălii somnifere puteam să tragem pe pământ african, să te ţii de burtă de râs nu alta. Par exemple, noi cu Franţa. Cocoşii galici supermotivati de sloganul “un gol pe sezon pentru poporul francofon, şi ăla cu mână din offside, să-ţi fie ruşine Dinu Patriciu şi Thierry Henry!”, contra puişorii de Crevedia ai juniorului. 6 zile şi 6 nopţi s-ar putea juca fără să se înscrie şi până când vreun oficial elveţian de la FIFA s-ar sinucide pe teren de plictiseală. Desigur, vom privi egalul ca o mare victorie, un punct cu campioana mondială de acum 12 ani, patria lui Voltaire, vecina Spaniei şi sursa brânzei cu mucegai, nu e la îndemâna oricui. Amăraţii ăia din Mexic s-au tot chinuit să facă egal cu franţuzii dar nu au reuşit decât să-i bată. Penibilos!

Dacă ne calificam din greşeală sau noaptea, când nu erau atenţi cerberii de la FIFA, am fi meritat o grupă de talia noastră, cu alţi mari amatori de dutyfree-uri şi fursecuri gratis precum Honduras sau Coreea de Nord. Nu am fi avut nicio şansă dacă aterizam lângă Slovenia sau Noua Zeelandă, echipe care ne-ar fi bătut cu 3-0 încă de pe tunelul de la vestiare. Slovenii ca nişte vatmani de telecabină motivaţi ca de obicei, iar neozeenlandezii pe val după ce în calificări au măturat pe jos cu granzii Oceaniei, alde Noua Caledonie, Fiji şi Samoa. La câte bariere au depăşit băieţii ăştia, cu fizic numai bun pentru mutat pianul prin casă, pentru a ajunge aici (psihologice, fizice, de corali) nici nu e de mirare că Noua Zeelandă va fi noua campioană mondială. Aici vroiam să ajung.

O erupţie islandeză ne-o mai trage o dată-n freză

Planul secret al islandezilor de a pune stăpânire pe planetă merge conform planului. Rata a doua din erupţia vulcanică coaptă în Împărăţia Consoanelor de însuşi Ejkfaghqwfnvgbtpakjyl, numit în continuare "vulcanul", îşi întinde tentaculele spre România, numită în continuare "tara”, fără ţ din cauza impozitului pe diacritice. Contractul e beton, islandezii ne promit multe alte rate grele şi întunecate.

Cu norul vulcanic la graniţă sau nu, personajele care reuşesc să apară la televizor îşi adaptează discursul la complexitatea situaţiei. Tonul variază de la plumbic bacovian la plângăcios voltairean, autorităţile (care o fi şi alea) asigurându-ne că norul de cenuşă nu influenţează cu nimic bunul mers al tării spre o erodare lentă şi totală.

La fotbal, politică, femei, sex, maşini, grătare, tot, nimic, poezie, muzică, filme, economie, filosofie, ne pricepem toţi. Cu arta fină meteo e mai greu. Să nu se mire nimeni dacă totuşi vremea se încăpăţănează să devină frumoasă spre dezastruoasă, cu temperaturi normale pentru aceasta perioadă a drumului către apocalipsă: 27-59 grade ziua, cu maxime de minim -31 grade noaptea, la umbră. Vântul va sufla lin până la uraganic, mai mult pe crestele munţilor de câmpie, scăldate încă 7000 de ani de acum înainte de razele laser ale soarelui electric conectat la priza bulgară, ca doar nu eram fazani să plătim noi curentul.

Alte calmante pe pâine: norul de cenuşă nu conţine precipitaţii. Eventualii musoni care pot apărea în partea de Sud-Nord-centru-dreapta-stânga fiind doar în imaginaţia bogată a contribuabililor halucinaţi de ultimele taxe căzute pe spinarea lor.

Marile aeroporturi internaţionale din Milano, Budapesta, Timişoara, Băneasa, Copşa Mică, Adunaţii Copăceni, Răspândiţi, Strânşi Bine şi Legaţi, aşteaptă din moment în moment un telefon. „Opriţi aeronavele patriei la sol! Nu pluteşte nimeni!”. Numai aşa un drum de 45 de minute cu avionul se poate transforma într-un sejur de 14 ore cu căruţele feroviare române, legate între ele şi poreclite trenuri. Şansă fructificată din plin de marketingul de la CFR. Eşti atât de disperat încât să cumperi 14 ore cu trenul? Norocosule! A 15-a oră e gratis!

A venit momentul să-mi scot toţi papanaşii din mânecă

Tocmai acum când în minilaboratoarele fiscale din România se pregătesc noi taxe pe stropit panseluţele din ghivecele ilegale de pe balcon, taxe prin care caracatiţa florăreselor evazioniste va fi pusă definitiv la zid, mirosul de focă umedă din marea Nordului purtat în braţe de furtuna de 2 bani prevestită de Busu şi hainele lui de circar şomer te îmbie la muzică şi text. Am cam ratat toate ultimele mari evenimente pentru pian şi orchestră care contează în ţărişoara asta simplă după vorbă, după port, şi nici măcar nu a fost din cauza vreunei bănci supărate că nu i-am virat toţi banii destinaţi merdenelelor.

Cronologic sau nu, au trecut pe lângă noi un Crăciun, un unu a-ntâia, un paişpe februarie, un cinşpe februarie, un mărţişor, un opt, un Paşte, un unu a cincea. Pe care le-am băut. Pe urmă Poli a scos un 0-0 de mare angajament cu Curtea de Argeş, iarna a ţinut din noiembrie până în aprilie şi retur, ţara a mai luat cu împrumut un buchet de miliarde de coco cu care se încearcă distragerea atenţiei de la tristeţile reale ale vremii: dezbinarea Hi-Q, ultimul bastion al acid chillului agresiv lăutăresc de meditaţie românesc. În tot acest timp programul Rabla 2010 rula cu peste 220 km/oră, fără ca vreun radar inteligent să se sesizeze, iar în atelierului meşterului fochist Feyjkhnghylkjdyl din Islanda se pregătea cel mai mare grătar de primăvară, să celebreze toată Europa dezlegarea dată de Jamie Oliver la şnitel de peşte.

Proaspăt dezmorţiţi din leneveală şi come alcoolice, românii s-au unit în cuget şi simţiri şi s-au întrebat înfriguraţi: unde facem revelionul? E mai şi criză dar în staţiunile bulgăreşti gradul de ocupare este deja de 115% de revelion, 75% pentru Apocalipsă, 5% reducere dacă îţi duci şi familia. În +, cum să nu fi supărat pe turismul românesc, când motorul gastronomic al economiei, micul de porc, s-a făcut cât ăla de fazan, obligând consumatorul dependent să apeleze la dealeri de mici de contrabandă.

Nimic nu rimează cu contrabandă, astfel că următoarea ştire vine aşa, fără antreu: Casa Poporului are un nou locatar: Teo a reuşit să se strecoare cu mişcări feline în Parlamentul României, Fără Trafalet Sau Tanţa (dacă tot mai aveam litere mari de folosit). Am zis casa sau masa? Există şanse reale ca Tudor Chirilă să fi avut vreo părere pufoasă despre ceva în tot acest timp. Treaba lui.

Şi eu am fost în pat cu revoluţia portocalie

Singurul tată al Elenei Băsescu mi-a cerut, într-un vis pe care dacă îl mai prind îl dau la şoareci, să particip la mitingul lui de sâmbăta trecută şi eu m-am dus. Care dintre noi a fost idiotul cel mai mare nu are rost să discutăm acum.

Restul participanţilor la miting au venit împinşi de convingeri şi doctrine, ceilalţi 97% fiind voluntari săritori, din patul propriu direct în autobuzul pus la dispoziţie de primarul satului de care aparţineau. Toată lumea îmbrăcată în haine de gală pentru întâmpinarea preşedintelui, pentru întâlniri cu extratereştri, pentru răpiri şi casete de răscumparare.

Unele voci au înaintat cifra obscenă de 20000 de oameni prezenţi la miting. Nu se ajungea la suma asta nici dacă se aduna întregul arbore genealogic al fiecărui participant, plus prietenii şi vecinii, plus duşmanii, plus sticlele de bere la bord, plus amantele, plus amanţii, plus rudele amantelor, plus chiuvetele. Pe care le-am băut.

În primele rânduri, suporterii gălăgioşi, cu coregrafia învăţată, mai surescitaţi decât nuntaşii piliţi pe la al doilea meneaito. Îşi hrănesc entuziasmul din fiecare vorbă a preşedintelui. Zice Băsescu: „Bine v-am găsit timişoreni!”. Zic suporterii: „Da! Aşa! Pfuai, bine le zice ăsta! Aşaaa, daaa, reforma statului, dă-i şi cu constituţia! Pfuai Iliescule ce ţi-o iei, să ţi-o dăm!”. În mijlocul mulţimii, pedeleii psihedelici, îmbrăcaţi toţi în recuzita freudiană invocată de Eliade în La ţigănci. Mirceo, fă-te că scrii ezoteric. Pelerine, fulare, căciuli, steaguri, draperii, pături, perdele, cortine, poze la kilogram cu Băsescu. Toate portocalii.

În spate, ca la şcoală. Derbedeii clasei, au luat banii de la organizatori dar nu pun umărul şi corzile vocale la susţinerea omului de la microfon. Aruncă cu avioane de hârtie spre colegii care vor să fie atenţi, beau bere şi fumează Monte Carlo roşu necartonat, lipesc guma de mestecat sub bancă, se iau de blonda de pe scenă. „Pe noi ne-a adus domnul primaru’. Totuşi, unde sunt micii, fripturile, dansul şi felicitările? E drept, pe invitaţie scria numai Cincizeci lei şi moaca lui Vlaicu. Puţin, foarte puţin. Mai cântă Aurel azi?”
Şi mai în spate, pe lângă autoturismele participanţilor la miting, mici antreprenori minoritari întocmesc de zor raportul de producţie, procesele verbale de predare-primire şi constatare diferenţe la recolta de portofele.

Plângi, nu plângi, tot Băsescu eşti. La microfon preşedintele enumeră realizările mandatului său: intrarea României in UE (n.red. pe fereastra spartă de la baia din spate), victorie în faţa Ucrainei la Haga, 0-5 de efect la Belgrad în faţa Serbiei, aprilie a venit fără excepţie după martie. În rest, discursul e tot de pe foile de acum 5 ani: „reforma statului, grupuri de interese, eu sunt căpitanul vasului România şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta mi-e prieten numai mie iar ţie duşman este, da băi, ţie Voiculescule, Iliescule, Vântule, Voiculescule, Protopopescule, Piscupescu, Iconomescu, Omul negru, Yeti, Zâna măseluţă coruptă şi înhăitată cu grupurile de interese.”

În spatele lui, focile portocalii de la partid sunt în extaz. În boxe merge caseta cu aplauze de la Teo. Publicul devine agitat. Timpul nu mai are răbdare, şi mai pe seară trebuie mers la un miting roşu.

La prima zi de şcoală, nici mere nu face

Gata şi cu criogenia, bună ziua şi bine m-am regăsit, Busule, băi dragi consumatori, care mai sunteţi pe aici, la arme! Prima zi de şcoală din sezonul ăsta a venit când nimeni nu se mai aştepta, în mijlocul săptămânii a 6-a de şcoală. Elev model cum mă ştiu de mic bursuc, am pregătit istoricul moment până în cele mai îndepărtate detalii.

Ghiozdan cu ochi de pisică, caiet de teme, caiet de exerciţii, foi, foi cu urechi de măgar, dictando, pătrăţele, manuale, manuale fără de care nu intraţi în examen băi papagalilor cumpăraţi-le adică! hai că sigur o să vă trebuiască în viaţă, pix, pix roşu, pix cu mai multe culori pe care le poţi selecta, carnet, mască de protecţie antigripă, găletuşă cu nisip, sapă, extinctor, uniformă inifugabilă, povesti cu ce am făcut în vacanţă, catalogul avon, catalogul avon updatat, contractul de donat rinichi (pff, era să scriu ridichi şi pierdeam tot efectul megafunny pe care îl plănuisem) pentru a achita prima rată la taxă, briceag, praştie, ecuson, întrebări existenţiale “cine suntem, de unde venim, încotro ne îndreptăm, când e pauză, ce caut eu aici, cine e perroquetul ăla care i-a luat locul colegului cu scobitoarea?”, fise pentru cafea, motivare falsă de la doctor pentru celelalte 5 săptămâni în care nu am servit, plan ultraserios de unică folosinţă de recuperare a orelor pierdute, distonocalm şi un cincizeci de rom pentru afterpartyul de după vizita la secretariat.

Nu sunt sigur, dar cam astea sunt toate lucrurile pe care le-am uitat acasă pe masa din bucătărie, ca să le mănânce şoarecii cu tot cu tema aia la care am lucrat până dimineaţa târziu, sunt sigur. Hai cu foaia de prezenţă că se cere la examen.

Zinzin

Atat si nimic mai putin. Au revoir les petits!

Pufozité en publicité

Când o să fiu mare o să mă fac Magda Catone, alias Tanti Maria, corporate brand manager, CEO, ultra senior copywriter şi hyper strategic planner la Bonux România, detergentul ăla de 2 bani cunoscut şi din alte reclame decât cele proprii, de obicei ca fiind “detergentul obişnuit” care obligă faţa de masă să facă vrupppp exact când vine mătuşa din Italia să ceară bani.

Şi chiar dacă nu va mai fi liber un post de tanti Maria prin organigramă, aş putea fi măcar un nenea Nicu, vecin, prieten, confident, în orice caz, ceva apropiat platonic de tanti Maria. Vă daţi seama câte are pe suflet femeia asta, câte poveşti de adormit audienţa din pauza de reclame poate să scoată din joben sau din plasă?

Să zicem că ajungi măcar la o şuetă unplugged cu tanti Maria. Tu, tânăr fanatic al detergenţilor şi participant activ în războiul declarat petelor, şi ea, ea. Nu cred că există suficiente antidepresive în farmaciile din România care să te ţină în viaţă după o întâlnire din asta de gradul 3, gradul 4, toate gradele, cu zeiţa Bonux, conform mitologiei mioritice.

Să-ţi povestească ore întregi în şir Cauchy cum a dat faliment pensiunea, cum vecina aia fiţoasă nu a ascultat-o şi nu foloseşte Bonuxu, cât îi este de greu să plimbe peste tot o plasă de unde să scoată invariabil câte un sac din ăla de Bonux la 4,7 kg, cât de grea e viaţa de vedetă în reclame atunci când se mai trezeşte câte-un regizor pârlit de reclamă românească să ceară un gros-plan cu ceaşca de cafea pleznind cămaşa albă.

Nu mai poate savura şi ea în linişte o înmormântare fără să fie nevoită să dea în stânga şi-n dreapta cu părerile de specialist în apă dură, ţesături afectate şi pete de maioneză combinată cu vaselină. Miam miam, zic şi eu, ca opinia publică.

Timişului i-a venit rândul. Pe când paragraful?

Atunci când nu stau acasă în pijamalele lor colorate şi pline cu ursuleti desenaţi care se joacă cu bugetul statului şi cu PIB-ul, unii miniştri simt un vânt favorabil în pânze, care îi impinge către televiziunile patriei, să explice contribuabilului care cere salarii mai mari de ce nu i se va mări salariul, ba chiar i se va micşora, ba chiar să zică mersi că nu trebuie să aducă bani de-acasă ca să muncească. Deocamdată. Nu avem loc pentru toate poveştile fantastice debitate la ceas de seară de fiecare dintre ei, dar luaţi de aici un fragment care să vă limpezească nelămuririle.

Băiatul mustăcios de la Finanţe a fost auzit într-o seară punctând decisiv la capitolul coerenţă: “Am venit aici să lamuresc populaţia. Creşterea economică este de -6,7%, şi cu asta închei, pe trimestrul I, semestrul I, delta BGC buget general consolidat, -2,73% din PIB, trezoreria statului, 5luni=2,2% din PIB, investiţii trimestrializate din două considerente (incertitudinea veniturilor), şi cu asta închei, măsuri anticriză: stimulat investiţia.” Petre Ispirescu şi Urmuz, nişte mici copii pe lângă politicianul român.

Vreti si ceva in legatura cu subiectul care dă titlul articolului? Dupa doua puncte:

Momentul mult aşteptat de toţi cei care nu au fost în excursie în capitala patriei a sosit. Autorităţile mici vieneze plus autorităţile mari timişene au fost invitate să ia parte la şedinţa guvernului. “Mmmm, face guvernul ăsta niste şedinţe, ca la mama acasă! Cu smântână, cu brânzică, o delicatesă!” şi-au zis repede unii invitaţi, până să afle că guvernul îi cheamă totuşi cu ceva treabă.

Îi cheamă să prezinte proiectele măreţe, planurile şi masterplanurile secrete prin care vor să aducă Mica Vienă şi marele Timiş pe culmile succesului, pe aripile vântului.

La ora la care citiţi aceste rânduri, şedinţa în care autorităţile zonei au încercat să-i impresioneze pe băieţii din guvern, s-a terminat deja. Rezultatul îl ştiam deja, fără să ne uităm în spate la Gheba. Şantierul arheologic Timişoara-Lugoj va primi toate fondurile necesare pentru a reuşi pătrunderea triumfală în Cartea Recordurilor, la capitolul special inventat pentru noi, “cel mai drum asfaltat prost timp de 100 de ani”.

În plus, ni se va promite de la guvern, că peste 4 ani, când vor fi iarăşi alegeri, ni se vor împlini vechile deziderate ale poporului român, culinare sau nu: autostrada suspendată Timişoara-Marte cu facilitate de teleportare, salarii minime de 15000 de euro, pe oră!, porţii mari de sărmăluţe de crocodil în foi de viţă de vie pentru fiecare mic vienez, conducte cu apă potabilă cu gust de Fanta.

Pastila aia cu autostrada suspendată Timişoara-Marte o cred şi eu, sincer. E foarte simplu. Azi vine ministrul şi pune bordura de temelie a autostrăzii, mâine zice că nu mai are bani să dea la constructori, şi gata, lucrările se suspendă. Pac! Autostradă suspendată. Hai asfaltare!

Ţara arde şi Babele din Bucegi nu au cum să intervină

Nu mai rezist şi vă zic şi vouă: pe poziţia 74 a telecomenzii mele a apărut de câteva zile sau săptămâni sau semestre (nu m-am aventurat de mult prin zonele alea întunecate ale televizorului) un post dedicat pescuitului şi vânătoritului. Pe sistemul lansat de băiatul ăla care transmitea reportaje din stomacul crocodilului, lăsând pe urmă crocodilul să plece acasă la familie şi copii, vănâtorii şi pescarii de pe postul 74 încearcă să fie prietenoşi cu natura, deşi meseria îi cam obligă să nu fie.

Să explicăm: pescarul prinde tot felul de obiecte (nu sunt din plastic, am văzut şi eu cum dau din coadă) la care le zice „peşti”, pe care îi salută politicos, le scoate râma din gură şi îi aruncă cu încredere înapoi în apă, ca sa poate merge peştele acasă fără să aibă probleme cu doamna peşte, foarte suspicioasă pe soţul ei dacă întârzie la masă.

Toate bune la pescar aşadar, dar cum rămâne cu vânătorul? Păi vânătorul are o activitate mai complicată. Se împodobeşte ca de Crăciun cu tot felul de şmecherii de camuflaj, are răţuşte de plastic, momeală indecentă pentru vulturi şi păsăroi mai greu de momit, dar şi puşcă. Şi cum satira e o armă, şi el trage, partea comică sau nu e că vânătorul chiar nimereşte câte ceva în timpul emisiunilor, şi nu-l nimereşte pe colegul pescar sau vreo mărire de salariu.

Aici situaţia devine complicată pentru vânător, care din spirit concurenţial nu vrea să se lase mai prejos decât partenerul pescar. Scoate glonţul sau alicea din rândunica sau raţa sălbatică pe care regizorii emisiunii au ademenit-o în bătaia puştii. Coafura rămâne perfectă. Problema e că raţa nu se mai ridică de la sol. Încearcă o resuscitare cu trusa lui de prim ajutor pentru raţe (dacă aude Ministerul Finanţelor că există aşa ceva, ne-am făcut cu încă un impozit), dar degeaba. După ultimul calup publicitar se întâmplă şi minunea, cum era scrisă în scenariu. Vânătorul salvează raţa, pe care o salută politicos şi o aruncă înapoi în apă. Pardon, în aer, ăla cu apa era pescarul.

Vă întrebaţi probabil care este legătura dintre aceasta scurtă povestioară şi orice alt subiect pe care îl voi trata în cele ce urmează, cum ar fi de exemplu minunatul deponeu ecologic care lipseşte cu desăvârşire din judeţul asta de câmpie? Normal că nu este nici o legătură, dar poate dacă tratăm aşa problemele arzătoare la ordinea zilei, adică la finalul unor poveşti uşoare, micii vienezi cu putere de decizie din comitete şi comiţii vor fi curioşi să ajungă până la final, unde vor avea o revelaţie: „Hmm, deci băi, hai să facem deponeul ăla despre care tot povestim de 85 de ani, până şi pescarul şi vânătorul au auzit că nu avem”.

Hai asfaltare!