Singurul tată al Elenei Băsescu mi-a cerut, într-un vis pe care dacă îl mai prind îl dau la şoareci, să particip la mitingul lui de sâmbăta trecută şi eu m-am dus. Care dintre noi a fost idiotul cel mai mare nu are rost să discutăm acum.
Restul participanţilor la miting au venit împinşi de convingeri şi doctrine, ceilalţi 97% fiind voluntari săritori, din patul propriu direct în autobuzul pus la dispoziţie de primarul satului de care aparţineau. Toată lumea îmbrăcată în haine de gală pentru întâmpinarea preşedintelui, pentru întâlniri cu extratereştri, pentru răpiri şi casete de răscumparare.
Unele voci au înaintat cifra obscenă de 20000 de oameni prezenţi la miting. Nu se ajungea la suma asta nici dacă se aduna întregul arbore genealogic al fiecărui participant, plus prietenii şi vecinii, plus duşmanii, plus sticlele de bere la bord, plus amantele, plus amanţii, plus rudele amantelor, plus chiuvetele. Pe care le-am băut.
În primele rânduri, suporterii gălăgioşi, cu coregrafia învăţată, mai surescitaţi decât nuntaşii piliţi pe la al doilea meneaito. Îşi hrănesc entuziasmul din fiecare vorbă a preşedintelui. Zice Băsescu: „Bine v-am găsit timişoreni!”. Zic suporterii: „Da! Aşa! Pfuai, bine le zice ăsta! Aşaaa, daaa, reforma statului, dă-i şi cu constituţia! Pfuai Iliescule ce ţi-o iei, să ţi-o dăm!”. În mijlocul mulţimii, pedeleii psihedelici, îmbrăcaţi toţi în recuzita freudiană invocată de Eliade în La ţigănci. Mirceo, fă-te că scrii ezoteric. Pelerine, fulare, căciuli, steaguri, draperii, pături, perdele, cortine, poze la kilogram cu Băsescu. Toate portocalii.
În spate, ca la şcoală. Derbedeii clasei, au luat banii de la organizatori dar nu pun umărul şi corzile vocale la susţinerea omului de la microfon. Aruncă cu avioane de hârtie spre colegii care vor să fie atenţi, beau bere şi fumează Monte Carlo roşu necartonat, lipesc guma de mestecat sub bancă, se iau de blonda de pe scenă. „Pe noi ne-a adus domnul primaru’. Totuşi, unde sunt micii, fripturile, dansul şi felicitările? E drept, pe invitaţie scria numai Cincizeci lei şi moaca lui Vlaicu. Puţin, foarte puţin. Mai cântă Aurel azi?”
Şi mai în spate, pe lângă autoturismele participanţilor la miting, mici antreprenori minoritari întocmesc de zor raportul de producţie, procesele verbale de predare-primire şi constatare diferenţe la recolta de portofele.
Plângi, nu plângi, tot Băsescu eşti. La microfon preşedintele enumeră realizările mandatului său: intrarea României in UE (n.red. pe fereastra spartă de la baia din spate), victorie în faţa Ucrainei la Haga, 0-5 de efect la Belgrad în faţa Serbiei, aprilie a venit fără excepţie după martie. În rest, discursul e tot de pe foile de acum 5 ani: „reforma statului, grupuri de interese, eu sunt căpitanul vasului România şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta mi-e prieten numai mie iar ţie duşman este, da băi, ţie Voiculescule, Iliescule, Vântule, Voiculescule, Protopopescule, Piscupescu, Iconomescu, Omul negru, Yeti, Zâna măseluţă coruptă şi înhăitată cu grupurile de interese.”
În spatele lui, focile portocalii de la partid sunt în extaz. În boxe merge caseta cu aplauze de la Teo. Publicul devine agitat. Timpul nu mai are răbdare, şi mai pe seară trebuie mers la un miting roşu.
Tuesday, 10 November 2009
Thursday, 5 November 2009
La prima zi de şcoală, nici mere nu face
Gata şi cu criogenia, bună ziua şi bine m-am regăsit, Busule, băi dragi consumatori, care mai sunteţi pe aici, la arme! Prima zi de şcoală din sezonul ăsta a venit când nimeni nu se mai aştepta, în mijlocul săptămânii a 6-a de şcoală. Elev model cum mă ştiu de mic bursuc, am pregătit istoricul moment până în cele mai îndepărtate detalii.
Ghiozdan cu ochi de pisică, caiet de teme, caiet de exerciţii, foi, foi cu urechi de măgar, dictando, pătrăţele, manuale, manuale fără de care nu intraţi în examen băi papagalilor cumpăraţi-le adică! hai că sigur o să vă trebuiască în viaţă, pix, pix roşu, pix cu mai multe culori pe care le poţi selecta, carnet, mască de protecţie antigripă, găletuşă cu nisip, sapă, extinctor, uniformă inifugabilă, povesti cu ce am făcut în vacanţă, catalogul avon, catalogul avon updatat, contractul de donat rinichi (pff, era să scriu ridichi şi pierdeam tot efectul megafunny pe care îl plănuisem) pentru a achita prima rată la taxă, briceag, praştie, ecuson, întrebări existenţiale “cine suntem, de unde venim, încotro ne îndreptăm, când e pauză, ce caut eu aici, cine e perroquetul ăla care i-a luat locul colegului cu scobitoarea?”, fise pentru cafea, motivare falsă de la doctor pentru celelalte 5 săptămâni în care nu am servit, plan ultraserios de unică folosinţă de recuperare a orelor pierdute, distonocalm şi un cincizeci de rom pentru afterpartyul de după vizita la secretariat.
Nu sunt sigur, dar cam astea sunt toate lucrurile pe care le-am uitat acasă pe masa din bucătărie, ca să le mănânce şoarecii cu tot cu tema aia la care am lucrat până dimineaţa târziu, sunt sigur. Hai cu foaia de prezenţă că se cere la examen.
Ghiozdan cu ochi de pisică, caiet de teme, caiet de exerciţii, foi, foi cu urechi de măgar, dictando, pătrăţele, manuale, manuale fără de care nu intraţi în examen băi papagalilor cumpăraţi-le adică! hai că sigur o să vă trebuiască în viaţă, pix, pix roşu, pix cu mai multe culori pe care le poţi selecta, carnet, mască de protecţie antigripă, găletuşă cu nisip, sapă, extinctor, uniformă inifugabilă, povesti cu ce am făcut în vacanţă, catalogul avon, catalogul avon updatat, contractul de donat rinichi (pff, era să scriu ridichi şi pierdeam tot efectul megafunny pe care îl plănuisem) pentru a achita prima rată la taxă, briceag, praştie, ecuson, întrebări existenţiale “cine suntem, de unde venim, încotro ne îndreptăm, când e pauză, ce caut eu aici, cine e perroquetul ăla care i-a luat locul colegului cu scobitoarea?”, fise pentru cafea, motivare falsă de la doctor pentru celelalte 5 săptămâni în care nu am servit, plan ultraserios de unică folosinţă de recuperare a orelor pierdute, distonocalm şi un cincizeci de rom pentru afterpartyul de după vizita la secretariat.
Nu sunt sigur, dar cam astea sunt toate lucrurile pe care le-am uitat acasă pe masa din bucătărie, ca să le mănânce şoarecii cu tot cu tema aia la care am lucrat până dimineaţa târziu, sunt sigur. Hai cu foaia de prezenţă că se cere la examen.
Monday, 27 July 2009
Tuesday, 21 July 2009
Pufozité en publicité
Când o să fiu mare o să mă fac Magda Catone, alias Tanti Maria, corporate brand manager, CEO, ultra senior copywriter şi hyper strategic planner la Bonux România, detergentul ăla de 2 bani cunoscut şi din alte reclame decât cele proprii, de obicei ca fiind “detergentul obişnuit” care obligă faţa de masă să facă vrupppp exact când vine mătuşa din Italia să ceară bani.
Şi chiar dacă nu va mai fi liber un post de tanti Maria prin organigramă, aş putea fi măcar un nenea Nicu, vecin, prieten, confident, în orice caz, ceva apropiat platonic de tanti Maria. Vă daţi seama câte are pe suflet femeia asta, câte poveşti de adormit audienţa din pauza de reclame poate să scoată din joben sau din plasă?
Să zicem că ajungi măcar la o şuetă unplugged cu tanti Maria. Tu, tânăr fanatic al detergenţilor şi participant activ în războiul declarat petelor, şi ea, ea. Nu cred că există suficiente antidepresive în farmaciile din România care să te ţină în viaţă după o întâlnire din asta de gradul 3, gradul 4, toate gradele, cu zeiţa Bonux, conform mitologiei mioritice.
Să-ţi povestească ore întregi în şir Cauchy cum a dat faliment pensiunea, cum vecina aia fiţoasă nu a ascultat-o şi nu foloseşte Bonuxu, cât îi este de greu să plimbe peste tot o plasă de unde să scoată invariabil câte un sac din ăla de Bonux la 4,7 kg, cât de grea e viaţa de vedetă în reclame atunci când se mai trezeşte câte-un regizor pârlit de reclamă românească să ceară un gros-plan cu ceaşca de cafea pleznind cămaşa albă.
Nu mai poate savura şi ea în linişte o înmormântare fără să fie nevoită să dea în stânga şi-n dreapta cu părerile de specialist în apă dură, ţesături afectate şi pete de maioneză combinată cu vaselină. Miam miam, zic şi eu, ca opinia publică.
Şi chiar dacă nu va mai fi liber un post de tanti Maria prin organigramă, aş putea fi măcar un nenea Nicu, vecin, prieten, confident, în orice caz, ceva apropiat platonic de tanti Maria. Vă daţi seama câte are pe suflet femeia asta, câte poveşti de adormit audienţa din pauza de reclame poate să scoată din joben sau din plasă?
Să zicem că ajungi măcar la o şuetă unplugged cu tanti Maria. Tu, tânăr fanatic al detergenţilor şi participant activ în războiul declarat petelor, şi ea, ea. Nu cred că există suficiente antidepresive în farmaciile din România care să te ţină în viaţă după o întâlnire din asta de gradul 3, gradul 4, toate gradele, cu zeiţa Bonux, conform mitologiei mioritice.
Să-ţi povestească ore întregi în şir Cauchy cum a dat faliment pensiunea, cum vecina aia fiţoasă nu a ascultat-o şi nu foloseşte Bonuxu, cât îi este de greu să plimbe peste tot o plasă de unde să scoată invariabil câte un sac din ăla de Bonux la 4,7 kg, cât de grea e viaţa de vedetă în reclame atunci când se mai trezeşte câte-un regizor pârlit de reclamă românească să ceară un gros-plan cu ceaşca de cafea pleznind cămaşa albă.
Nu mai poate savura şi ea în linişte o înmormântare fără să fie nevoită să dea în stânga şi-n dreapta cu părerile de specialist în apă dură, ţesături afectate şi pete de maioneză combinată cu vaselină. Miam miam, zic şi eu, ca opinia publică.
Thursday, 9 July 2009
Timişului i-a venit rândul. Pe când paragraful?
Atunci când nu stau acasă în pijamalele lor colorate şi pline cu ursuleti desenaţi care se joacă cu bugetul statului şi cu PIB-ul, unii miniştri simt un vânt favorabil în pânze, care îi impinge către televiziunile patriei, să explice contribuabilului care cere salarii mai mari de ce nu i se va mări salariul, ba chiar i se va micşora, ba chiar să zică mersi că nu trebuie să aducă bani de-acasă ca să muncească. Deocamdată. Nu avem loc pentru toate poveştile fantastice debitate la ceas de seară de fiecare dintre ei, dar luaţi de aici un fragment care să vă limpezească nelămuririle.
Băiatul mustăcios de la Finanţe a fost auzit într-o seară punctând decisiv la capitolul coerenţă: “Am venit aici să lamuresc populaţia. Creşterea economică este de -6,7%, şi cu asta închei, pe trimestrul I, semestrul I, delta BGC buget general consolidat, -2,73% din PIB, trezoreria statului, 5luni=2,2% din PIB, investiţii trimestrializate din două considerente (incertitudinea veniturilor), şi cu asta închei, măsuri anticriză: stimulat investiţia.” Petre Ispirescu şi Urmuz, nişte mici copii pe lângă politicianul român.
Vreti si ceva in legatura cu subiectul care dă titlul articolului? Dupa doua puncte:
Momentul mult aşteptat de toţi cei care nu au fost în excursie în capitala patriei a sosit. Autorităţile mici vieneze plus autorităţile mari timişene au fost invitate să ia parte la şedinţa guvernului. “Mmmm, face guvernul ăsta niste şedinţe, ca la mama acasă! Cu smântână, cu brânzică, o delicatesă!” şi-au zis repede unii invitaţi, până să afle că guvernul îi cheamă totuşi cu ceva treabă.
Îi cheamă să prezinte proiectele măreţe, planurile şi masterplanurile secrete prin care vor să aducă Mica Vienă şi marele Timiş pe culmile succesului, pe aripile vântului.
La ora la care citiţi aceste rânduri, şedinţa în care autorităţile zonei au încercat să-i impresioneze pe băieţii din guvern, s-a terminat deja. Rezultatul îl ştiam deja, fără să ne uităm în spate la Gheba. Şantierul arheologic Timişoara-Lugoj va primi toate fondurile necesare pentru a reuşi pătrunderea triumfală în Cartea Recordurilor, la capitolul special inventat pentru noi, “cel mai drum asfaltat prost timp de 100 de ani”.
În plus, ni se va promite de la guvern, că peste 4 ani, când vor fi iarăşi alegeri, ni se vor împlini vechile deziderate ale poporului român, culinare sau nu: autostrada suspendată Timişoara-Marte cu facilitate de teleportare, salarii minime de 15000 de euro, pe oră!, porţii mari de sărmăluţe de crocodil în foi de viţă de vie pentru fiecare mic vienez, conducte cu apă potabilă cu gust de Fanta.
Pastila aia cu autostrada suspendată Timişoara-Marte o cred şi eu, sincer. E foarte simplu. Azi vine ministrul şi pune bordura de temelie a autostrăzii, mâine zice că nu mai are bani să dea la constructori, şi gata, lucrările se suspendă. Pac! Autostradă suspendată. Hai asfaltare!
Băiatul mustăcios de la Finanţe a fost auzit într-o seară punctând decisiv la capitolul coerenţă: “Am venit aici să lamuresc populaţia. Creşterea economică este de -6,7%, şi cu asta închei, pe trimestrul I, semestrul I, delta BGC buget general consolidat, -2,73% din PIB, trezoreria statului, 5luni=2,2% din PIB, investiţii trimestrializate din două considerente (incertitudinea veniturilor), şi cu asta închei, măsuri anticriză: stimulat investiţia.” Petre Ispirescu şi Urmuz, nişte mici copii pe lângă politicianul român.
Vreti si ceva in legatura cu subiectul care dă titlul articolului? Dupa doua puncte:
Momentul mult aşteptat de toţi cei care nu au fost în excursie în capitala patriei a sosit. Autorităţile mici vieneze plus autorităţile mari timişene au fost invitate să ia parte la şedinţa guvernului. “Mmmm, face guvernul ăsta niste şedinţe, ca la mama acasă! Cu smântână, cu brânzică, o delicatesă!” şi-au zis repede unii invitaţi, până să afle că guvernul îi cheamă totuşi cu ceva treabă.
Îi cheamă să prezinte proiectele măreţe, planurile şi masterplanurile secrete prin care vor să aducă Mica Vienă şi marele Timiş pe culmile succesului, pe aripile vântului.
La ora la care citiţi aceste rânduri, şedinţa în care autorităţile zonei au încercat să-i impresioneze pe băieţii din guvern, s-a terminat deja. Rezultatul îl ştiam deja, fără să ne uităm în spate la Gheba. Şantierul arheologic Timişoara-Lugoj va primi toate fondurile necesare pentru a reuşi pătrunderea triumfală în Cartea Recordurilor, la capitolul special inventat pentru noi, “cel mai drum asfaltat prost timp de 100 de ani”.
În plus, ni se va promite de la guvern, că peste 4 ani, când vor fi iarăşi alegeri, ni se vor împlini vechile deziderate ale poporului român, culinare sau nu: autostrada suspendată Timişoara-Marte cu facilitate de teleportare, salarii minime de 15000 de euro, pe oră!, porţii mari de sărmăluţe de crocodil în foi de viţă de vie pentru fiecare mic vienez, conducte cu apă potabilă cu gust de Fanta.
Pastila aia cu autostrada suspendată Timişoara-Marte o cred şi eu, sincer. E foarte simplu. Azi vine ministrul şi pune bordura de temelie a autostrăzii, mâine zice că nu mai are bani să dea la constructori, şi gata, lucrările se suspendă. Pac! Autostradă suspendată. Hai asfaltare!
Thursday, 25 June 2009
Ţara arde şi Babele din Bucegi nu au cum să intervină
Nu mai rezist şi vă zic şi vouă: pe poziţia 74 a telecomenzii mele a apărut de câteva zile sau săptămâni sau semestre (nu m-am aventurat de mult prin zonele alea întunecate ale televizorului) un post dedicat pescuitului şi vânătoritului. Pe sistemul lansat de băiatul ăla care transmitea reportaje din stomacul crocodilului, lăsând pe urmă crocodilul să plece acasă la familie şi copii, vănâtorii şi pescarii de pe postul 74 încearcă să fie prietenoşi cu natura, deşi meseria îi cam obligă să nu fie.
Să explicăm: pescarul prinde tot felul de obiecte (nu sunt din plastic, am văzut şi eu cum dau din coadă) la care le zice „peşti”, pe care îi salută politicos, le scoate râma din gură şi îi aruncă cu încredere înapoi în apă, ca sa poate merge peştele acasă fără să aibă probleme cu doamna peşte, foarte suspicioasă pe soţul ei dacă întârzie la masă.
Toate bune la pescar aşadar, dar cum rămâne cu vânătorul? Păi vânătorul are o activitate mai complicată. Se împodobeşte ca de Crăciun cu tot felul de şmecherii de camuflaj, are răţuşte de plastic, momeală indecentă pentru vulturi şi păsăroi mai greu de momit, dar şi puşcă. Şi cum satira e o armă, şi el trage, partea comică sau nu e că vânătorul chiar nimereşte câte ceva în timpul emisiunilor, şi nu-l nimereşte pe colegul pescar sau vreo mărire de salariu.
Aici situaţia devine complicată pentru vânător, care din spirit concurenţial nu vrea să se lase mai prejos decât partenerul pescar. Scoate glonţul sau alicea din rândunica sau raţa sălbatică pe care regizorii emisiunii au ademenit-o în bătaia puştii. Coafura rămâne perfectă. Problema e că raţa nu se mai ridică de la sol. Încearcă o resuscitare cu trusa lui de prim ajutor pentru raţe (dacă aude Ministerul Finanţelor că există aşa ceva, ne-am făcut cu încă un impozit), dar degeaba. După ultimul calup publicitar se întâmplă şi minunea, cum era scrisă în scenariu. Vânătorul salvează raţa, pe care o salută politicos şi o aruncă înapoi în apă. Pardon, în aer, ăla cu apa era pescarul.
Vă întrebaţi probabil care este legătura dintre aceasta scurtă povestioară şi orice alt subiect pe care îl voi trata în cele ce urmează, cum ar fi de exemplu minunatul deponeu ecologic care lipseşte cu desăvârşire din judeţul asta de câmpie? Normal că nu este nici o legătură, dar poate dacă tratăm aşa problemele arzătoare la ordinea zilei, adică la finalul unor poveşti uşoare, micii vienezi cu putere de decizie din comitete şi comiţii vor fi curioşi să ajungă până la final, unde vor avea o revelaţie: „Hmm, deci băi, hai să facem deponeul ăla despre care tot povestim de 85 de ani, până şi pescarul şi vânătorul au auzit că nu avem”.
Hai asfaltare!
Să explicăm: pescarul prinde tot felul de obiecte (nu sunt din plastic, am văzut şi eu cum dau din coadă) la care le zice „peşti”, pe care îi salută politicos, le scoate râma din gură şi îi aruncă cu încredere înapoi în apă, ca sa poate merge peştele acasă fără să aibă probleme cu doamna peşte, foarte suspicioasă pe soţul ei dacă întârzie la masă.
Toate bune la pescar aşadar, dar cum rămâne cu vânătorul? Păi vânătorul are o activitate mai complicată. Se împodobeşte ca de Crăciun cu tot felul de şmecherii de camuflaj, are răţuşte de plastic, momeală indecentă pentru vulturi şi păsăroi mai greu de momit, dar şi puşcă. Şi cum satira e o armă, şi el trage, partea comică sau nu e că vânătorul chiar nimereşte câte ceva în timpul emisiunilor, şi nu-l nimereşte pe colegul pescar sau vreo mărire de salariu.
Aici situaţia devine complicată pentru vânător, care din spirit concurenţial nu vrea să se lase mai prejos decât partenerul pescar. Scoate glonţul sau alicea din rândunica sau raţa sălbatică pe care regizorii emisiunii au ademenit-o în bătaia puştii. Coafura rămâne perfectă. Problema e că raţa nu se mai ridică de la sol. Încearcă o resuscitare cu trusa lui de prim ajutor pentru raţe (dacă aude Ministerul Finanţelor că există aşa ceva, ne-am făcut cu încă un impozit), dar degeaba. După ultimul calup publicitar se întâmplă şi minunea, cum era scrisă în scenariu. Vânătorul salvează raţa, pe care o salută politicos şi o aruncă înapoi în apă. Pardon, în aer, ăla cu apa era pescarul.
Vă întrebaţi probabil care este legătura dintre aceasta scurtă povestioară şi orice alt subiect pe care îl voi trata în cele ce urmează, cum ar fi de exemplu minunatul deponeu ecologic care lipseşte cu desăvârşire din judeţul asta de câmpie? Normal că nu este nici o legătură, dar poate dacă tratăm aşa problemele arzătoare la ordinea zilei, adică la finalul unor poveşti uşoare, micii vienezi cu putere de decizie din comitete şi comiţii vor fi curioşi să ajungă până la final, unde vor avea o revelaţie: „Hmm, deci băi, hai să facem deponeul ăla despre care tot povestim de 85 de ani, până şi pescarul şi vânătorul au auzit că nu avem”.
Hai asfaltare!
Friday, 19 June 2009
Ultima noapte de dragoste pe telenovele cu ţigani, întâia noapte de război pentru telecomandă
Gata paranghelia, puteţi băga din nou cu curaj televizorul în priză. S-a terminat Regina, telenovela cu ţigani, acest Greu de furat 2 fără Bruce Willis, care a intrat seară de seară in casele românilor, după modelul Inimă de ţigan, care pentru conformitate a fost Greu de furat 1.
Oare ce mai lanseaza PRO acum? Au bifat cu brio emisiuni cu manelişti, telenovele cu ţigani, dans si entertainment pentru răniţi, şubi-dubi-dubap-uri cu Bănică jr. au bifat chiar de mai multe ori. Ce ar mai putea să inventeze, mai ales in cazul in care nici dacă ar combina tot ce au acum în ograda lor nu ar ajunge la mâneca stângă a costumului lui Victor Newman, care împlineşte mâine-poimâine 180 de ani de când apare pe televizoarele din ţară.
În cel mai bun caz ar putea să iasă nişte telenovele cu Busu. Inimă de Busu. Partea I. Cu Busu cautând alizeul fericirii, în timp ce ţara se scufundă în cutremur. Aici intervin ţiganii. Şi Nicoleta Luciu. Mama cutremurului. Goală. Şi Busu va fi gol. Măcar 1 episod. Ţiganii fură placuţele cu temperatura şi nori sau soare de pe harta Busului. Aici intervine Steven Seagal. Şi încearcă să salveze situaţia. Dar se împiedică de pantalonii de piele ai lui Bănică. Într-o seară de mai. Steven Seagal trece pe banca de rezerve. Intră Jean Claude, şi toate reluările cu Jean Claude. Hoţii se sperie şi se predau. Trebuie să apară şi Călinescu pe undeva, unde e Călinescu? Floriiiiiiiiiiiin?
Intreb şi eu, ca opinia publică.
Oare ce mai lanseaza PRO acum? Au bifat cu brio emisiuni cu manelişti, telenovele cu ţigani, dans si entertainment pentru răniţi, şubi-dubi-dubap-uri cu Bănică jr. au bifat chiar de mai multe ori. Ce ar mai putea să inventeze, mai ales in cazul in care nici dacă ar combina tot ce au acum în ograda lor nu ar ajunge la mâneca stângă a costumului lui Victor Newman, care împlineşte mâine-poimâine 180 de ani de când apare pe televizoarele din ţară.
În cel mai bun caz ar putea să iasă nişte telenovele cu Busu. Inimă de Busu. Partea I. Cu Busu cautând alizeul fericirii, în timp ce ţara se scufundă în cutremur. Aici intervin ţiganii. Şi Nicoleta Luciu. Mama cutremurului. Goală. Şi Busu va fi gol. Măcar 1 episod. Ţiganii fură placuţele cu temperatura şi nori sau soare de pe harta Busului. Aici intervine Steven Seagal. Şi încearcă să salveze situaţia. Dar se împiedică de pantalonii de piele ai lui Bănică. Într-o seară de mai. Steven Seagal trece pe banca de rezerve. Intră Jean Claude, şi toate reluările cu Jean Claude. Hoţii se sperie şi se predau. Trebuie să apară şi Călinescu pe undeva, unde e Călinescu? Floriiiiiiiiiiiin?
Intreb şi eu, ca opinia publică.
Wednesday, 17 June 2009
Le finisseur quatre
Lumeee, lumeeee! Circul de Stat Hollywood în colaborare cu producătorii "Feriţi-vă de măgăruş" şi cu participarea feţei lui Arnold Schwartzenergerberg sau cum îl cheamă pe fostul soţ al Mihaelei, prezintă în premieră intergalactică episodul 4 din 49 al seriei Terminator!
Regizat şi orchestrat din umbră de Sergiu Nicolaescu, ultimul Terminator are toate ingredientele unui film de calitate pentru copiii între 6 ani. Aurelian Temişan a pierdut la mustaţă titularizarea în rolul principal, unde a fost plantat băiatul din ultimele două Batman-uri. Astfel robotomul care vrea să-l ajute devine un fel de Robin. Lipseşte nemotivat Omul pinguin. Dar e plin de roboţi, pentru toate gusturile.
Roboţi T-800, T-1000, roboţi din caroserie de Dacie, roboţi din pachete de ţigări, motoroboţi, roboţi zburători, roboţi cu sentimente, roboţi negri, asiatici, mexicani, roboate, roboate cu drept de vot.
Bine că aţi întrebat, actiunea e plasată în 2018, când se cam termină păcăleala cu omul pe Pământ, foarte puţini reuşind să scape de robotizare, gripă porcină, Băsescu şi sucul cu doar 2 calorii. A, şi de muzica lui Chirilă. Pe care roboţii îl lasă în viaţă doar pentru că îi adoarme seara.
Momentele cheie franceză ale filmului sunt foarte bine subliniate de Sergiu, cu nişte efecte sonore lăutăreşti electronice. Unu: John Connor (Batman adică, să fim bine înţeleşi) scapă printre dinţi un „I’ll be back” plictisit şi rutinat care e mai mult un „I’ll be back, vezi ce faci cu supa aia, femeie!”.
Doi: faţa lui Arnold apare lipită pe corpul gol al unui înotator suedez de 23 ani, blond, vitaminizat şi modelat în sala de forţă. Care e cam rău, face o baie de lavă, nu are nicio replică şi dispare înainte să se termine popcornul. Ceea ce îi doresc şi filmului pe această cale
Regizat şi orchestrat din umbră de Sergiu Nicolaescu, ultimul Terminator are toate ingredientele unui film de calitate pentru copiii între 6 ani. Aurelian Temişan a pierdut la mustaţă titularizarea în rolul principal, unde a fost plantat băiatul din ultimele două Batman-uri. Astfel robotomul care vrea să-l ajute devine un fel de Robin. Lipseşte nemotivat Omul pinguin. Dar e plin de roboţi, pentru toate gusturile.
Roboţi T-800, T-1000, roboţi din caroserie de Dacie, roboţi din pachete de ţigări, motoroboţi, roboţi zburători, roboţi cu sentimente, roboţi negri, asiatici, mexicani, roboate, roboate cu drept de vot.
Bine că aţi întrebat, actiunea e plasată în 2018, când se cam termină păcăleala cu omul pe Pământ, foarte puţini reuşind să scape de robotizare, gripă porcină, Băsescu şi sucul cu doar 2 calorii. A, şi de muzica lui Chirilă. Pe care roboţii îl lasă în viaţă doar pentru că îi adoarme seara.
Momentele cheie franceză ale filmului sunt foarte bine subliniate de Sergiu, cu nişte efecte sonore lăutăreşti electronice. Unu: John Connor (Batman adică, să fim bine înţeleşi) scapă printre dinţi un „I’ll be back” plictisit şi rutinat care e mai mult un „I’ll be back, vezi ce faci cu supa aia, femeie!”.
Doi: faţa lui Arnold apare lipită pe corpul gol al unui înotator suedez de 23 ani, blond, vitaminizat şi modelat în sala de forţă. Care e cam rău, face o baie de lavă, nu are nicio replică şi dispare înainte să se termine popcornul. Ceea ce îi doresc şi filmului pe această cale
Sunday, 14 June 2009
Veni, vidi, luat trei goluri, rupt nişte scaune, băgat, scos, plecat acasă
Micii vienezi care au făcut deplasarea în “oraşul lui Brâncuşi, care e o valoare”, cum spunea marele combinator Sandu Mircea de la Federatia Romana de Fotbal A Lui Mircea Sandu când explica de ce a ales caricatura de stadion de la Târgu Jiu pentru finala de cupă, au rămas cu buza umflată. Unii şi cu ochii sau maxilarul, depinde cu ce a dat fiecare în bastoanele jandarmilor.
Alb-violeţii-galben-negri au luat un 3-0 scurt şi trist de la portughezo-ardelenii de la Căile Ferate Române Cluj. Cavalerul fluierului s-a dat jos de pe mârţoagă şi a arbitrat pur mioritic, de-ţi venea să fugi până în oraşul lui Brâncuşi, să intri pe teren şi să-l strângi de gât până i se înverzesc cartonaşele din buzunar.
Câţiva mici vienezi prezenţi la locul faptei chiar au intrat pe teren, unul dintre ei contribuind decisiv la marcarea golului timişorean, anulat fireşte de cavaler. Niciodată în istoria fotbalului nu a fost mai nimerită folosirea expresiei “suporterii, cel de-al 12-lea jucător”.
Faptul că singurul meci câstigat de FC Timişoara în ultima lună a fost în sală, la tribunalul de la Laussane, ar trebui să-i dea noi idei măreţe miticului (accentuaţi cum vreţi) Iancu, patron-antrenor-piarist-marketer-om de cultură. Ce jucători valoroşi, ce transferuri, ce antrenor nou?! Toţi banii ar trebui investiţi în avocaţi!
Mulţi avocaţi, ofensivi, defensivi, depinde cum cere tactica! Cum începe campionatul, pac! la tribunal, să cerem înapoi punctele ce le vom pierde în deplasările de mare angajament de la Piatra Neamţ sau Curtea de Argeş, că Otopeniul a retrogradat şi am scăpat de ei.
Să vezi atunci rezultate! Echipa poate să nu câştige nici un meci. Dacă avocaţii joacă bine şi îşi doresc cel mai mult victoria, nu este exclus să primim la final de an vreo 150 de puncte înapoi, să stea Sandu Mircea în coadă de ciudă că luăm 4-5 campionate în avans.
Alb-violeţii-galben-negri au luat un 3-0 scurt şi trist de la portughezo-ardelenii de la Căile Ferate Române Cluj. Cavalerul fluierului s-a dat jos de pe mârţoagă şi a arbitrat pur mioritic, de-ţi venea să fugi până în oraşul lui Brâncuşi, să intri pe teren şi să-l strângi de gât până i se înverzesc cartonaşele din buzunar.
Câţiva mici vienezi prezenţi la locul faptei chiar au intrat pe teren, unul dintre ei contribuind decisiv la marcarea golului timişorean, anulat fireşte de cavaler. Niciodată în istoria fotbalului nu a fost mai nimerită folosirea expresiei “suporterii, cel de-al 12-lea jucător”.
Faptul că singurul meci câstigat de FC Timişoara în ultima lună a fost în sală, la tribunalul de la Laussane, ar trebui să-i dea noi idei măreţe miticului (accentuaţi cum vreţi) Iancu, patron-antrenor-piarist-marketer-om de cultură. Ce jucători valoroşi, ce transferuri, ce antrenor nou?! Toţi banii ar trebui investiţi în avocaţi!
Mulţi avocaţi, ofensivi, defensivi, depinde cum cere tactica! Cum începe campionatul, pac! la tribunal, să cerem înapoi punctele ce le vom pierde în deplasările de mare angajament de la Piatra Neamţ sau Curtea de Argeş, că Otopeniul a retrogradat şi am scăpat de ei.
Să vezi atunci rezultate! Echipa poate să nu câştige nici un meci. Dacă avocaţii joacă bine şi îşi doresc cel mai mult victoria, nu este exclus să primim la final de an vreo 150 de puncte înapoi, să stea Sandu Mircea în coadă de ciudă că luăm 4-5 campionate în avans.
Saturday, 13 June 2009
Dreptul la dedicaţion
Pentru că o dată este 13 cireşar anul ăsta, oricât de mult s-ar chinui Busu să se împotrivească. Staţi jos şi ascultaţi sus. Volum maxim, gesturi largi. Zi-le Loredana!
1. The Doors, desigur
2. Tiger Lillies, de dat copiilor
3.Alexandru Andries. Cum n-a vazut Parisul sau geaca lui Naumovici.
4.Relaxare pe paine. Frantuzeasca! 2,50 lei, acum in magazine!
1. The Doors, desigur
2. Tiger Lillies, de dat copiilor
3.Alexandru Andries. Cum n-a vazut Parisul sau geaca lui Naumovici.
4.Relaxare pe paine. Frantuzeasca! 2,50 lei, acum in magazine!
Friday, 12 June 2009
O noapte pierdută, furtunoasă
Busu a comis-o din nou, miercuri, 10 cireşar. Nereuşind să-şi plimbe fizicul ăla de mic frigider Arctic din cauza redingotelor, fularelor şi celorlalte globuri cu care l-au mai împodobit ăia de la PRO, Busu a blocat permanent vestul hărţii, unde se ascundea ditamai furtuna. Cu conservanţi!
Furtuna care a venit, aşa cum îi stă bine unei furtuni sexy dar cam antisociale pentru a o prezenta parinţilor, noaptea târziu, cu scandal şi trântit de uşi. Pesemne pierduse la loto. Semnalul TV a picat primul. A urmat curentul. Şi pe urmă apa din tavan.
Toate străduinţele şi suferinţele meşterului Manele (episodul 1, the ressurection) s-au dus pe apa sâmbetei. Sau pe apa miercurelui, ca să fim exacţi până la capăt. Şi uscaţi. Degeaba şi-a pus anul trecut în joc toată reputaţia, degeaba a pus pe masă lângă sticla de Neumarkt la 2l tot know-how-ul.
Munca întreprinsă de el şi echipa lui de circari-zidari neoimpresionişti pentru restaurarea bârlogului Sfinxului a fost dată uitării cât ai zice “hm, câtă apă o fi oare în pod?”. Şi pe engleză: “the hm, how much f*****’ water can it be in the pod?”.
Destul de multă se pare. S-au bucurat răţuştele de plastic pe care nu le am dar dacă le-aş avea ar zburda libere prin casă. Până nu apucă să crească nişte liane mai serioase. Sau o barieră de corali. Cu frişcă.
Furtuna care a venit, aşa cum îi stă bine unei furtuni sexy dar cam antisociale pentru a o prezenta parinţilor, noaptea târziu, cu scandal şi trântit de uşi. Pesemne pierduse la loto. Semnalul TV a picat primul. A urmat curentul. Şi pe urmă apa din tavan.
Toate străduinţele şi suferinţele meşterului Manele (episodul 1, the ressurection) s-au dus pe apa sâmbetei. Sau pe apa miercurelui, ca să fim exacţi până la capăt. Şi uscaţi. Degeaba şi-a pus anul trecut în joc toată reputaţia, degeaba a pus pe masă lângă sticla de Neumarkt la 2l tot know-how-ul.
Munca întreprinsă de el şi echipa lui de circari-zidari neoimpresionişti pentru restaurarea bârlogului Sfinxului a fost dată uitării cât ai zice “hm, câtă apă o fi oare în pod?”. Şi pe engleză: “the hm, how much f*****’ water can it be in the pod?”.
Destul de multă se pare. S-au bucurat răţuştele de plastic pe care nu le am dar dacă le-aş avea ar zburda libere prin casă. Până nu apucă să crească nişte liane mai serioase. Sau o barieră de corali. Cu frişcă.
Wednesday, 10 June 2009
Una caldă cu susan din Mica Vienă
“Tare-i bine să fii pom, da! Stai undeva pe margine, nu-ţi pasă de nimic, iese frunza, iese poama, iese... Deşi ai riscuri şi ca pom, ai, ai! Mai vine unu', mai te sapă. Mă rog, te sapă şi dacă nu eşti pom.”
La coadă la amandine se zvoneşte că dacă ai putea să alegi în ce mic sereleu ai vrea să te reîncarnezi într-o viaţă viitoare, ar trebui să ceri o reîncarnare rapidă într-o firmă de coafat copaci prin Timişoara.
Dacă e să-ţi fie scris în stele şi-n contracte, poate prinzi şi tu un angajament de 1 milion (astea-s sase zerouri, scrieţi pe o foaie ca să înţelegeţi mai bine) de euro pe an numai pentru a tăia din când în când câte o creangă de sub picioarele unei rândunici.
Bine, mai trebuie să arunci câte o găleată de apă la poalele copacilor, daca iti aduci aminte, să ai ce tăia pe viitor. Dar dacă iei vreo 5000 de coco din suma aia cu multe zerouri şi îi investeşti strategic în organizarea unui ritual incaş sau apaş de aducere a ploii, sau măcar a unui nor din familia Addams, te-ai scos.
Dacă investeşti mai mult poate reuşeşti să aduci în oraş o furtună de calitate, nu din alea chinezeşti care se strică la primul fulger. O furtună originală, Nike sau Puma să zicem, nemţească 100%, o Madonna a furtunilor, îţi curăţă toţi pomii pensionari şi slabi cu creanga, scuzaţi vulgaritatea.
Toma Caragiu dixit
La coadă la amandine se zvoneşte că dacă ai putea să alegi în ce mic sereleu ai vrea să te reîncarnezi într-o viaţă viitoare, ar trebui să ceri o reîncarnare rapidă într-o firmă de coafat copaci prin Timişoara.
Dacă e să-ţi fie scris în stele şi-n contracte, poate prinzi şi tu un angajament de 1 milion (astea-s sase zerouri, scrieţi pe o foaie ca să înţelegeţi mai bine) de euro pe an numai pentru a tăia din când în când câte o creangă de sub picioarele unei rândunici.
Bine, mai trebuie să arunci câte o găleată de apă la poalele copacilor, daca iti aduci aminte, să ai ce tăia pe viitor. Dar dacă iei vreo 5000 de coco din suma aia cu multe zerouri şi îi investeşti strategic în organizarea unui ritual incaş sau apaş de aducere a ploii, sau măcar a unui nor din familia Addams, te-ai scos.
Dacă investeşti mai mult poate reuşeşti să aduci în oraş o furtună de calitate, nu din alea chinezeşti care se strică la primul fulger. O furtună originală, Nike sau Puma să zicem, nemţească 100%, o Madonna a furtunilor, îţi curăţă toţi pomii pensionari şi slabi cu creanga, scuzaţi vulgaritatea.
Monday, 8 June 2009
Splendoare în iarbă
Staţi, băgaţi la loc foiţele, nu e ce vă imaginaţi voi. Nu e iarba pe care visa EBă să o legalizeze, când i s-a părut interesant să vorbească pe cont propriu, în propoziţii clare care conţin fragmente de tipul „sigur că sunt de părere că, în caz că probabil s-ar putea şi ar fi posibil să vreau să zic că aş vrea să legalizez ipotetic marijuana, dar mai întâi trebuie să ies cu bine din fraza asta.”
204.280 de alegători superfumaţi şi excitaţi din interior către exterior de un simţ civic gâdilitor au găsit drumul duminică spre secţiile de votare. Ba chiar au şi nimerit uşa, s-au dus la bar unde aşteptau mulţi nenea şi multe tanti cu liste, şi au cerut să voteze, neapărat într-o cabină în care să meargă reggae. Sau măcar Hi-Q, că e de voie bună
Acolo au lipit TATOV pe singurul număr de înmatriculare de la jeep prezent pe foi, B-69-EBA, unde 69 e inventat, ca să dea bine la poveste.
Împinse de la spate de sistemul nervos central (SNC), buzele Elenei au declarat în exclusivitate pentru cine nu era atent că va avea 2 priorităţi mari şi late, ca europarlamentăreancă:
1. Salvarea Roşiei Montane, că a auzit ea că Roşia e în pericol. Cianura folosită acolo e de proastă calitate. Ea se va lupta până la capăt şi va da cu pumnul în masă în europarlament, să se folosească doar cianură de bună calitate, cu gust de trandafir. Sau de amandine. Şi în plus, trebuie protejată Roşia Montană, tot mai multă lume preferând roşiile turceşti. Totodată, ardeiul montan şi căţelul de usturoi montan pot dormi linistiţi, tot ea îi va salva.
Şi doi, legalizarea marijuanei. Lumea are nevoie de ea, mai ales la câte albume şi number one-uri a scos în cariera ei. Să nu ne mai ascundem după casete. Unde „casete” poate fi înlocuit cu „poşete”, ca să fie un final mai misterios.
204.280 de alegători superfumaţi şi excitaţi din interior către exterior de un simţ civic gâdilitor au găsit drumul duminică spre secţiile de votare. Ba chiar au şi nimerit uşa, s-au dus la bar unde aşteptau mulţi nenea şi multe tanti cu liste, şi au cerut să voteze, neapărat într-o cabină în care să meargă reggae. Sau măcar Hi-Q, că e de voie bună
Acolo au lipit TATOV pe singurul număr de înmatriculare de la jeep prezent pe foi, B-69-EBA, unde 69 e inventat, ca să dea bine la poveste.
Împinse de la spate de sistemul nervos central (SNC), buzele Elenei au declarat în exclusivitate pentru cine nu era atent că va avea 2 priorităţi mari şi late, ca europarlamentăreancă:
1. Salvarea Roşiei Montane, că a auzit ea că Roşia e în pericol. Cianura folosită acolo e de proastă calitate. Ea se va lupta până la capăt şi va da cu pumnul în masă în europarlament, să se folosească doar cianură de bună calitate, cu gust de trandafir. Sau de amandine. Şi în plus, trebuie protejată Roşia Montană, tot mai multă lume preferând roşiile turceşti. Totodată, ardeiul montan şi căţelul de usturoi montan pot dormi linistiţi, tot ea îi va salva.
Şi doi, legalizarea marijuanei. Lumea are nevoie de ea, mai ales la câte albume şi number one-uri a scos în cariera ei. Să nu ne mai ascundem după casete. Unde „casete” poate fi înlocuit cu „poşete”, ca să fie un final mai misterios.
Friday, 5 June 2009
Nimic nu se câştigă, nimic nu se pierde, totul se votează
Atenţie! 6! Acest text conţine, la un moment dat, prima menţionare mondială într-o lucrare ştiinţifică a termenului „Pomme de terre de canapé”, ceea ce nu vă doresc şi dumneavoastră pe această cale.
Hai pe bune acum, ştiţi bancul cu iarna? Iar n-a câştigat Poli campionatul! Eh, ştiu, banc de intrare în autobază, ieftin, dar hai ca nici jocul alb-violeţilor-galben-negrilor nu e mai presus.
Nici saptămâna trecută nu s-a înfăptuit una dintre marile dorinţe ale poporului român, şi anume unirea României cu alte ţări mai simpatice cum ar fi Canada sau Elveţia. S-a întâmplat însa unirea Urziceniului, oraş mic de câmpie cred, tot în România şi el (poate aţi auzit de el la geografie într-a 7-a), în direct şi la oră de maximă audienţă. FC Timişoara a luat-o pe coajă şi mai are şansa porcului mistreţ în bătaia puştii să câştige campionatul. Adică foarte mică, să nu ne încurcăm în metafore.
Nu e nimic, zic. Echipa e în reconstrucţie, proiectul e pe termen mediu şi lung şi foarte lung, se vrea continuitate, perseverenţă, crearea unei familii, a unui colectiv unit. Nici eu nu cred ce scriu, vă daţi seama că nici cei care ţin discursurile astea.
Supărate că nu a câştigat Poli campionatul dar şi pentru că micii vienezii nu au fost de acord cu taxa prin care urmau să fie restaurate, clădirile istorice din Timişoara nu au mai suportat să sufere în linişte şi au trecut la acţiune. O ţiglă în capul unui trecător azi, o altă ţiglă în capul altui trecător mâine, tot aşa. Nici nu mai ai unde sa te ascunzi.
Mod de lucru: când atacă trecătorii mici vienezi, o clădire îi transmite altei clădiri pe unde încearcă aceştia să scape. Informaţia se propagă destul de repede, în maxim 30 de secunde. Ceea ce înseamnă că informaţia nu vine sigur cu transportul în comun. Pentru că acolo timpul se dilată, minutele devin secunde şi invers, Kafka frate! Firobuze şi autobuze desprinse din scenariile nepublicate ale Star Trek, ăsta-i transportul care nu are nimic în comun cu transportul în comun. Uuh, de când aveam asta pe suflet, mă bucur că am apucat să o zic.
Dacă tot nu mai ieşim din casă de frică să nu atace la colţ clădirile istorice, putem să ne scufundăm liniştiţi în canapea şi să urmărim ultimele zile de eurocampanie electorală. Şi iată şi veştile bune cum vin! În sfârşit se vor mări salariile de pieton şi alocaţiile de trântor, gen pomme de terre de canapé. Dacă-ar ştii Europa ce bine e la noi, n-am mai avea loc pe unde să fugim din ţară, la vară când vin concediile. Zic şi eu, ca opinia publică.
Hai asfaltare!
------------------
Opinion de timisorean, in direct la gazeta, Opinia Timisoarei mai exact.
Hai pe bune acum, ştiţi bancul cu iarna? Iar n-a câştigat Poli campionatul! Eh, ştiu, banc de intrare în autobază, ieftin, dar hai ca nici jocul alb-violeţilor-galben-negrilor nu e mai presus.
Nici saptămâna trecută nu s-a înfăptuit una dintre marile dorinţe ale poporului român, şi anume unirea României cu alte ţări mai simpatice cum ar fi Canada sau Elveţia. S-a întâmplat însa unirea Urziceniului, oraş mic de câmpie cred, tot în România şi el (poate aţi auzit de el la geografie într-a 7-a), în direct şi la oră de maximă audienţă. FC Timişoara a luat-o pe coajă şi mai are şansa porcului mistreţ în bătaia puştii să câştige campionatul. Adică foarte mică, să nu ne încurcăm în metafore.
Nu e nimic, zic. Echipa e în reconstrucţie, proiectul e pe termen mediu şi lung şi foarte lung, se vrea continuitate, perseverenţă, crearea unei familii, a unui colectiv unit. Nici eu nu cred ce scriu, vă daţi seama că nici cei care ţin discursurile astea.
Supărate că nu a câştigat Poli campionatul dar şi pentru că micii vienezii nu au fost de acord cu taxa prin care urmau să fie restaurate, clădirile istorice din Timişoara nu au mai suportat să sufere în linişte şi au trecut la acţiune. O ţiglă în capul unui trecător azi, o altă ţiglă în capul altui trecător mâine, tot aşa. Nici nu mai ai unde sa te ascunzi.
Mod de lucru: când atacă trecătorii mici vienezi, o clădire îi transmite altei clădiri pe unde încearcă aceştia să scape. Informaţia se propagă destul de repede, în maxim 30 de secunde. Ceea ce înseamnă că informaţia nu vine sigur cu transportul în comun. Pentru că acolo timpul se dilată, minutele devin secunde şi invers, Kafka frate! Firobuze şi autobuze desprinse din scenariile nepublicate ale Star Trek, ăsta-i transportul care nu are nimic în comun cu transportul în comun. Uuh, de când aveam asta pe suflet, mă bucur că am apucat să o zic.
Dacă tot nu mai ieşim din casă de frică să nu atace la colţ clădirile istorice, putem să ne scufundăm liniştiţi în canapea şi să urmărim ultimele zile de eurocampanie electorală. Şi iată şi veştile bune cum vin! În sfârşit se vor mări salariile de pieton şi alocaţiile de trântor, gen pomme de terre de canapé. Dacă-ar ştii Europa ce bine e la noi, n-am mai avea loc pe unde să fugim din ţară, la vară când vin concediile. Zic şi eu, ca opinia publică.
Hai asfaltare!
------------------
Opinion de timisorean, in direct la gazeta, Opinia Timisoarei mai exact.
Thursday, 28 May 2009
Uşor cu euroscaunul electric pe scări
P.S. Cu puţin noroc, 50% dintre cititori vor reuşi să treacă de primul paragraf. Pentru ceilalţi 2 nu bag tastatura în foc că vor reuşi.
Alegerile europarlamentare ne bat la uşă şi sunt toate şansele să le lăsăm să aştepte acolo fără să le deschidem, să se descurce fără apă şi mâncare şi chiftele, să doarmă pe preşul cu „welcome, suntem familia Popescu”, ba chiar să şi asmuţim câinii pe ele, să chemăm poliţia să le umfle sau să facem glume nesărate, întrebându-le ce fel de pizza au adus.
Nu ştiu ce descălecare în Timişoara a vreunui mare personaj al vremurilor noastre a stârnit o lipsă de interes mai simpatică decat debarcarea lui EBă de duminica trecută, când sper ca încingeaţi grătarele şi puneaţi pe foc şi ultimii copaci căzuţi la furtună.
Poate doar miniturneul lui Don Costel Basilico în care îşi promova primul şi ultimul album de colinde internaţionale şi balade vânătoreşti+şoimăreşti=vai de capul nostru (ha! v-am prins, doar dacă sunteţi fani înfocaţi aţi ridicat mai devreme o sprânceană, ştiind că nu a scos niciodată aşa un album. Poate două!)
Să revenim. Aşadar EBă a venit să le prezinte micilor vienezi ce idei interesante au avut alţii, care chiar i-au dat o listă cu ce să memoreze, şi să le arate platforma-program de europarlamentar: ora 10 eurotrezirea, ora 12 eurocafeaua de dimineaţă pe terasă pe ştrasse la Bruxelles, ora 14 euroshopping, ora 16 începutul şi sfarşitul eurozilei de lucru. Şi tot aşa.
Micii vienezi nu s-au înghesuit ca la eurours să o vadă pe EBă, deşi tot mai rar găseşti spectacole bune de divertisment fără bilet de intrare. În lipsă de materiale audio-video compromiţătoare putem doar să bănuim ce s-a discutat la întâlnirea lui EBă cu micii vienezi care totuşi au căzut inexplicabil în plasă.
Există şi candidaţi oarecum locali la euroscaunele care se pun la bătaie, dar ce să le mai ceri şi la ăştia, când nici promisiunea cu „week-end fără ploi în România” nu au reuşit să şi-o respecte. Păi să nu dai după ei cu plasa plină de brichete electorale, un kil de zahăr şi o legătură de ridichi, pe care încearcă să ţi-o paseze în schimbul votului?
Alegerile astea sunt doar de încălzire, alea mai serioase vin la toamnă-iarnă, când inclusiv tata lui EBă va dori să se mai dea o tură la ghidonul ţării. Să vedeţi atunci proiecte curajoase, câini cu euro în coadă şi autostrăzi suspendate în grădinile Semiramidei. Vai de noi! Cu frişcă!
Hai asfaltare!
Alegerile europarlamentare ne bat la uşă şi sunt toate şansele să le lăsăm să aştepte acolo fără să le deschidem, să se descurce fără apă şi mâncare şi chiftele, să doarmă pe preşul cu „welcome, suntem familia Popescu”, ba chiar să şi asmuţim câinii pe ele, să chemăm poliţia să le umfle sau să facem glume nesărate, întrebându-le ce fel de pizza au adus.
Nu ştiu ce descălecare în Timişoara a vreunui mare personaj al vremurilor noastre a stârnit o lipsă de interes mai simpatică decat debarcarea lui EBă de duminica trecută, când sper ca încingeaţi grătarele şi puneaţi pe foc şi ultimii copaci căzuţi la furtună.
Poate doar miniturneul lui Don Costel Basilico în care îşi promova primul şi ultimul album de colinde internaţionale şi balade vânătoreşti+şoimăreşti=vai de capul nostru (ha! v-am prins, doar dacă sunteţi fani înfocaţi aţi ridicat mai devreme o sprânceană, ştiind că nu a scos niciodată aşa un album. Poate două!)
Să revenim. Aşadar EBă a venit să le prezinte micilor vienezi ce idei interesante au avut alţii, care chiar i-au dat o listă cu ce să memoreze, şi să le arate platforma-program de europarlamentar: ora 10 eurotrezirea, ora 12 eurocafeaua de dimineaţă pe terasă pe ştrasse la Bruxelles, ora 14 euroshopping, ora 16 începutul şi sfarşitul eurozilei de lucru. Şi tot aşa.
Micii vienezi nu s-au înghesuit ca la eurours să o vadă pe EBă, deşi tot mai rar găseşti spectacole bune de divertisment fără bilet de intrare. În lipsă de materiale audio-video compromiţătoare putem doar să bănuim ce s-a discutat la întâlnirea lui EBă cu micii vienezi care totuşi au căzut inexplicabil în plasă.
Există şi candidaţi oarecum locali la euroscaunele care se pun la bătaie, dar ce să le mai ceri şi la ăştia, când nici promisiunea cu „week-end fără ploi în România” nu au reuşit să şi-o respecte. Păi să nu dai după ei cu plasa plină de brichete electorale, un kil de zahăr şi o legătură de ridichi, pe care încearcă să ţi-o paseze în schimbul votului?
Alegerile astea sunt doar de încălzire, alea mai serioase vin la toamnă-iarnă, când inclusiv tata lui EBă va dori să se mai dea o tură la ghidonul ţării. Să vedeţi atunci proiecte curajoase, câini cu euro în coadă şi autostrăzi suspendate în grădinile Semiramidei. Vai de noi! Cu frişcă!
Hai asfaltare!
Monday, 25 May 2009
Îngeri şi demoni. Şi bampiri. Şi gargoili. Şi şerpilieni. Şi sfincşi!
Se pare ca Tom Hanks nu a fost prea ascultător pe vremea cand i şe şoptea “fugi Forestule, fugi, fugi de filme proaste pentru că cinematografia e o cutie de ciocolată în care nu ştii niciodată peste ce Africana de 2 bani dai”. Altfel nu înţeleg cum s-a împotmolit până la cravată în filmele astea neregizate de Sergiu Nicolaescu.
„Ingeri şi demoni” pentru noi este „National treasure 2” 2!
Mai întâi a fost Codul de apa dulce al lui Da Vinci, acum au venit peste noi Ingerii şi demonii, tot de la acelaşi băiat Dan Brown, care însă mai mare mult de scris până să-l ajungă pe Adrian Păunescu.
Bon. Deci am avut poveşti cu cavaleri templieri (care de prin 1312 s-au apucat de cămătărie şi pariuri ilegale şi nu au mai fost interesanţi), au venit acum iluminaţii, şi cred că seria o să-l depăşească pe Harry Potter, mai ales că lumea pare interesată de meciul dintre FC Biserica şi FC Ştiinţa. Ce ar putea urma? Normal ca francmasoneria, Cosa Nostra, cavalerii teutoni, ai mesei rotunde, ai bufetului suedez, Al Capone, legionarii lui Sergiu Nicolaescu, Ion Iliescu, şi alte câte şi mai câte mistere neelucidate.
Nici nu a apucat Dan Brown să dea print la noua carte şi să verifice daca îi ajunge tonerul, că regizorul s-a şi apucat de film, nu cumva să i-o ia inainte Nicholas Cage cu National treasure 3, 4, 76, sau câte s-or fi făcut deja.
Filmul e destul de lung, ar cam trebui să mergeţi cu încărcătorul de mobil la voi, ca să puteti la final să vă avertizaţi prietenii, rudele, pe Busu. Tom Hanks e o enciclopedie ambulantă şi pare desprins tot timpul dintr-un episod din Gilmore Girls, mai exact din mijlocul unui dialog în care mama şi fiica îşi pasează allegro vivace replicile. Ca la ping pong băi, dacă nu s-a înţeles.
Nu vreau să stric tot suspansul, dar în primele 7 minute îţi cam dai seama cine ar putea să fie ăla care la final va fi prezentat ca infractorul supriză. Pe fruntea lui Ewan McGregor scrie cu Arial de 16: „Sunt un băiat rău, să vedeţi până la final cât o să mă mai chinui să vă induc în eroare, muahahaha”.
Tot el fuge la un moment dat pe de acoperis cu elicopterul ca şi Ceauşescu, se înalţă către eternitate în compania unei bombe simpatice şi colorate, dar spre deosebire de Ceauşescu, se întoarce pe pământ cu paraşuta. Q.e.d.
„Ingeri şi demoni” pentru noi este „National treasure 2” 2!
Mai întâi a fost Codul de apa dulce al lui Da Vinci, acum au venit peste noi Ingerii şi demonii, tot de la acelaşi băiat Dan Brown, care însă mai mare mult de scris până să-l ajungă pe Adrian Păunescu.
Bon. Deci am avut poveşti cu cavaleri templieri (care de prin 1312 s-au apucat de cămătărie şi pariuri ilegale şi nu au mai fost interesanţi), au venit acum iluminaţii, şi cred că seria o să-l depăşească pe Harry Potter, mai ales că lumea pare interesată de meciul dintre FC Biserica şi FC Ştiinţa. Ce ar putea urma? Normal ca francmasoneria, Cosa Nostra, cavalerii teutoni, ai mesei rotunde, ai bufetului suedez, Al Capone, legionarii lui Sergiu Nicolaescu, Ion Iliescu, şi alte câte şi mai câte mistere neelucidate.
Nici nu a apucat Dan Brown să dea print la noua carte şi să verifice daca îi ajunge tonerul, că regizorul s-a şi apucat de film, nu cumva să i-o ia inainte Nicholas Cage cu National treasure 3, 4, 76, sau câte s-or fi făcut deja.
Filmul e destul de lung, ar cam trebui să mergeţi cu încărcătorul de mobil la voi, ca să puteti la final să vă avertizaţi prietenii, rudele, pe Busu. Tom Hanks e o enciclopedie ambulantă şi pare desprins tot timpul dintr-un episod din Gilmore Girls, mai exact din mijlocul unui dialog în care mama şi fiica îşi pasează allegro vivace replicile. Ca la ping pong băi, dacă nu s-a înţeles.
Nu vreau să stric tot suspansul, dar în primele 7 minute îţi cam dai seama cine ar putea să fie ăla care la final va fi prezentat ca infractorul supriză. Pe fruntea lui Ewan McGregor scrie cu Arial de 16: „Sunt un băiat rău, să vedeţi până la final cât o să mă mai chinui să vă induc în eroare, muahahaha”.
Tot el fuge la un moment dat pe de acoperis cu elicopterul ca şi Ceauşescu, se înalţă către eternitate în compania unei bombe simpatice şi colorate, dar spre deosebire de Ceauşescu, se întoarce pe pământ cu paraşuta. Q.e.d.
Thursday, 21 May 2009
Speranţa moare prima
Cu siguranţă nu vă mai amintiţi de povestea cu turistul canadian dornic de senzaţii tari, care din motive misterioase alege să-şi petreacă concediul în România, făcând turul ţării noastre cu bicicleta. Poate v-aţi prins deja că ironia îl loveşte pe aşteptate, într-o parcare întunecată a unui ABC, unde un grup de cetăţeni îl lasă fără mijlocul de deplasare, împrumutându-i definitiv bicicleta şi împingându-l spre alte recorduri de doborât, cum ar fi turul ţării pe jos, şi mai apoi turul ţării pe jos, fără pantofi şi cu un cuţit în spate.
Şi dacă ar fi existat acest turist canadian, cu siguranţă nici el nu s-ar fi bucurat de săptămâna pârlită prin care a trecut ţărişoara asta ospitalieră.
La nivel naţional, cea mai mare realizare a ultimei săptămâni a venit pe calea muzicii, la Euvision 2009, unde am bifat încă o victorie răsunătoare numai bună de pus în palmares, ălaturi de victoriile clare de la Rovine, Şelimbăr, 2-1 cu Anglia şi 1-0 cu Andorra. Locul 19 a fost al nostru, ne-am dus acolo şi i-am pus pe toţi cu botul pe partitură. Anul trecut am luat locul 20, ceea ce îmi dă speranţe sincere că în maxim 18 sau 164 de ani vom ajunge să câştigăm concursul. Azerbaijanul şi hai să zicem Bosnia ne-au depăşit pe ultima sută de octave, dar va veni şi ziua răzbunării noastre. Cine cântă prost la urmă, râde mai bine.
Aşa ne şi trebuie. Dacă nu suntem în stare să îi momim măcar pe vecinii de plantaţie est-europeană să ne voteze, ce să mai sperăm de la islandezi şi finlandezi care sigur au auzit povestea canadianului? De exemplu, baciul ungurean nu ne-a dat niciun vot, doar baciul moldovean ce ne-a mai ajutat să nu ajungem aceşti Cs Otopeni sau Gloria Buzău ai campionatului eurovizionist.
Pe plan local, cea mai mare realizare a venit cum era şi de aşteptat, de la echipa de fotbal românesc, FC Timişoara, care cu ocazia excursiei în capitala neamului a trecut şi pe la stadionul unde se comitea meciul cu cainos rojos.
Le-am arătat din nou cum stă treaba cu motivaţia, spiritul războinic, datul vieţii pe teren şi alte abureli debitate înainte de meci. A fost meciul vieţii lor, finala finalelor, era şi normal să îl joace ca pe o partida crucială de table pe o bancă în parc, cu o bere în mână. Am ars-o chill şi lounge în clasica tactica de motani pufoşi şi inofensivi, cu burta umplută cu lăptic şi chifteluţe, speriaţi că avem 1-0, că mingea e rotundă şi că terenul e verde. Ne-am făcut arici în jumătatea noastră unde am îmbrăţişat până la final tactica cu un portar şi 10 fundaşi şi am asteptat deznodamantul, care chiar a venit la final. Capete plecate, priviri plouate şi explicaţii de clasa a 4-a: zeul fotbal, ghinionul, bla bla bla, texte de Eminescu.
Hai asfaltare!
-----------------------------
Opinion pertinente aparuta si la gazeta, Opinia Timisoarei mai exact.
Şi dacă ar fi existat acest turist canadian, cu siguranţă nici el nu s-ar fi bucurat de săptămâna pârlită prin care a trecut ţărişoara asta ospitalieră.
La nivel naţional, cea mai mare realizare a ultimei săptămâni a venit pe calea muzicii, la Euvision 2009, unde am bifat încă o victorie răsunătoare numai bună de pus în palmares, ălaturi de victoriile clare de la Rovine, Şelimbăr, 2-1 cu Anglia şi 1-0 cu Andorra. Locul 19 a fost al nostru, ne-am dus acolo şi i-am pus pe toţi cu botul pe partitură. Anul trecut am luat locul 20, ceea ce îmi dă speranţe sincere că în maxim 18 sau 164 de ani vom ajunge să câştigăm concursul. Azerbaijanul şi hai să zicem Bosnia ne-au depăşit pe ultima sută de octave, dar va veni şi ziua răzbunării noastre. Cine cântă prost la urmă, râde mai bine.
Aşa ne şi trebuie. Dacă nu suntem în stare să îi momim măcar pe vecinii de plantaţie est-europeană să ne voteze, ce să mai sperăm de la islandezi şi finlandezi care sigur au auzit povestea canadianului? De exemplu, baciul ungurean nu ne-a dat niciun vot, doar baciul moldovean ce ne-a mai ajutat să nu ajungem aceşti Cs Otopeni sau Gloria Buzău ai campionatului eurovizionist.
Pe plan local, cea mai mare realizare a venit cum era şi de aşteptat, de la echipa de fotbal românesc, FC Timişoara, care cu ocazia excursiei în capitala neamului a trecut şi pe la stadionul unde se comitea meciul cu cainos rojos.
Le-am arătat din nou cum stă treaba cu motivaţia, spiritul războinic, datul vieţii pe teren şi alte abureli debitate înainte de meci. A fost meciul vieţii lor, finala finalelor, era şi normal să îl joace ca pe o partida crucială de table pe o bancă în parc, cu o bere în mână. Am ars-o chill şi lounge în clasica tactica de motani pufoşi şi inofensivi, cu burta umplută cu lăptic şi chifteluţe, speriaţi că avem 1-0, că mingea e rotundă şi că terenul e verde. Ne-am făcut arici în jumătatea noastră unde am îmbrăţişat până la final tactica cu un portar şi 10 fundaşi şi am asteptat deznodamantul, care chiar a venit la final. Capete plecate, priviri plouate şi explicaţii de clasa a 4-a: zeul fotbal, ghinionul, bla bla bla, texte de Eminescu.
Hai asfaltare!
-----------------------------
Opinion pertinente aparuta si la gazeta, Opinia Timisoarei mai exact.
Tuesday, 19 May 2009
Pedala lungă a legii
Un profesor finlandez de pescuit la copcă a scris în timpul ultimei croaziere transatlantice pe care am bifat-o şi eu (cam demult, după plebicist, după paşopt) primul capitol din „Crescătoria de Sfincşi - de la succes la idee”, o carte. Era sub influenţa grăsimii de marmotă pe care o mesteca zi de zi, dar când era treaz avea un discurs trohaic destul de coerent despre linişte şi comuniunea om-natură-ştiinţă-fotbal-bursuci-mâncare-sex.
Linişte se găseşte şi în parcurile din Timişoara (aici vroiam să ajung). Linişte de auzi ouăle crescând, dar doar noaptea. Ziua e altă mâncare de peşte cu mazăre şi legume mexicane. Ziua e cu concert pentru pian şi seminţe. Mai lipseşte doar un DJ fără angajament la vreo nuntă să chiuie la o staţie din pom: „Hai mamaie, bagă mare acolo pe banca din colţ!”, „Hai cu o melodie pentru toţi îndrăgostiţii care se iubesc, el meneaitoooo!”. Controversele sunt însă altundeva.
În parcurile din TM este interzis să te plimbi cu bicicleta (aici vroiam să ajung). Bicicletele sunt de pus pe perete, sau pe televizor, lângă peştele-bibelou. Pentru a părea că e o interdicţie serioasă, triule formate din 2 politişti comunitari+un chitanţier se plimbă non-stop pe alei. Poate-poate pică în plasa lor un bursuc sub 5 ani cu un Pegas cu roţi ajutătoare. Pac! O chitanţă lipită de fruntea bursucului, reducere la jumate dacă plăteşte din ajutorul de preşcolar în 24h.
Paragraf decisiv. Într-o zi. Stăteam liniştit şi savuram adierea unui vânt rece dinspre Marea Nordului, ce aducea un miros plăcut de focă umeda şi cum aveam sau nu la mine noul aparat foto deştept Mony X1.25.v5, 120 mega pixeli şi consum de 5,8l/100 în oraş, am reuşit să intru în posesia acestui fotodocument care pune punctele pe i.
Pentru a căra mai uşor chitanţierele, gardienii au primit de la şefi fix biciclete, pe care le călăresc de le sar capacele şi spiţele, fix prin parc, pe lângă sedusa şi înşelată lege antibicicleală.
Linişte se găseşte şi în parcurile din Timişoara (aici vroiam să ajung). Linişte de auzi ouăle crescând, dar doar noaptea. Ziua e altă mâncare de peşte cu mazăre şi legume mexicane. Ziua e cu concert pentru pian şi seminţe. Mai lipseşte doar un DJ fără angajament la vreo nuntă să chiuie la o staţie din pom: „Hai mamaie, bagă mare acolo pe banca din colţ!”, „Hai cu o melodie pentru toţi îndrăgostiţii care se iubesc, el meneaitoooo!”. Controversele sunt însă altundeva.
În parcurile din TM este interzis să te plimbi cu bicicleta (aici vroiam să ajung). Bicicletele sunt de pus pe perete, sau pe televizor, lângă peştele-bibelou. Pentru a părea că e o interdicţie serioasă, triule formate din 2 politişti comunitari+un chitanţier se plimbă non-stop pe alei. Poate-poate pică în plasa lor un bursuc sub 5 ani cu un Pegas cu roţi ajutătoare. Pac! O chitanţă lipită de fruntea bursucului, reducere la jumate dacă plăteşte din ajutorul de preşcolar în 24h.
Paragraf decisiv. Într-o zi. Stăteam liniştit şi savuram adierea unui vânt rece dinspre Marea Nordului, ce aducea un miros plăcut de focă umeda şi cum aveam sau nu la mine noul aparat foto deştept Mony X1.25.v5, 120 mega pixeli şi consum de 5,8l/100 în oraş, am reuşit să intru în posesia acestui fotodocument care pune punctele pe i.
Pentru a căra mai uşor chitanţierele, gardienii au primit de la şefi fix biciclete, pe care le călăresc de le sar capacele şi spiţele, fix prin parc, pe lângă sedusa şi înşelată lege antibicicleală.
Thursday, 14 May 2009
Taxe, Ianche şi Cadîr
În perioada 29-35 aprilie, participând sau nu la simpozionul internaţional de la Gnuhjsjkssasgard, asta-i în Suedia, la seminarul „Sfincşi care trec direct la subiect – 10 sau 11 reguli simple”, am decis să, dar mai bine să trecem direct la subiect.
La Timişoara se va băga (vă rog să nu scuzaţi vulgaritatea) o nouă taxă. Taxa de timişorean este, stop cronometrul! da! aţi ghicit! o altă taxă de participare la oraş. Ca un bilet la tabără. Sau nu.
Ideea din spatele ideii este că fiecare mic vienez trebuie să plătească contravaloarea a 4 bilete la meci la Poli (hai cu matematica, 4*10 lei la peluză că susţinem echipa, nu-i aşa?, = 40 de lei) pe an, pentru a reabilita casele istorice, deci casele altor mici vienezi. Interesant spre curat interesant, coane Fănică, mă-nţelegi?
Nu cred că se vor opri aici ideile mici vieneze ale autorităţilor. De aceea alte noi taxe nu vor întârzia sa apară. Cei din casele istorice trebuie să şi mănânce ceva, dacă nu vreo cină istorică măcar câte un prânz istoric pe zi. Cu frişcă! Pe urmă vor trebui să se culce, dar nu oriunde, ci în nişte paturi istorice Ludovic al 24-lea.
Pe urmă vor trebui să se trezească, şi în istorie, cel puţin în aia de a 7-a, scrie clar că trezirea o dau tipii ăia cu trompete îmbrăcaţi haios, sigur aţi văzut în desene animate. Credeţi că ăia vor veni să-i trezească pe micii vienezi istorici, pe gratis? Fals, desigur.
Aşa că băi dragi consumatori, eu zic să puneţi nişte bani deoparte, umpleţi porcii-puşculiţă şi prindeţi un loc la coadă la casierie.
Eu unul stau liniştit, casa mea fiind la rândul ei una mai mult decât istorică. De la celebra victorie împotriva gândacilor de bucătărie în 2001 d. Hr., la istoricile inundaţii din baie soldate cu pagube semnificative. Încă nu a venit nici o autoritate să mă despăgubească şi să facă o baie de mulţime în jurul băii mele.
Ar mai fi istoricul eveniment misterios prin care un ursuleţ de pluş din recolta 1997 de ursuleţi de pluş postdecembrişti a dispărut într-o noapte fără urmă, principalul suspect fiind o panteră roz scămoşată. Istorie pe pâine, zic! Vă aştept banii, am de reparat o clanţă la uşa şi o ţiglă care scârţâie de fiecare dată când trece autobuzul. Zic şi eu, ca micul vienez.
Hai asfaltare băieţi!
La Timişoara se va băga (vă rog să nu scuzaţi vulgaritatea) o nouă taxă. Taxa de timişorean este, stop cronometrul! da! aţi ghicit! o altă taxă de participare la oraş. Ca un bilet la tabără. Sau nu.
Ideea din spatele ideii este că fiecare mic vienez trebuie să plătească contravaloarea a 4 bilete la meci la Poli (hai cu matematica, 4*10 lei la peluză că susţinem echipa, nu-i aşa?, = 40 de lei) pe an, pentru a reabilita casele istorice, deci casele altor mici vienezi. Interesant spre curat interesant, coane Fănică, mă-nţelegi?
Nu cred că se vor opri aici ideile mici vieneze ale autorităţilor. De aceea alte noi taxe nu vor întârzia sa apară. Cei din casele istorice trebuie să şi mănânce ceva, dacă nu vreo cină istorică măcar câte un prânz istoric pe zi. Cu frişcă! Pe urmă vor trebui să se culce, dar nu oriunde, ci în nişte paturi istorice Ludovic al 24-lea.
Pe urmă vor trebui să se trezească, şi în istorie, cel puţin în aia de a 7-a, scrie clar că trezirea o dau tipii ăia cu trompete îmbrăcaţi haios, sigur aţi văzut în desene animate. Credeţi că ăia vor veni să-i trezească pe micii vienezi istorici, pe gratis? Fals, desigur.
Aşa că băi dragi consumatori, eu zic să puneţi nişte bani deoparte, umpleţi porcii-puşculiţă şi prindeţi un loc la coadă la casierie.
Eu unul stau liniştit, casa mea fiind la rândul ei una mai mult decât istorică. De la celebra victorie împotriva gândacilor de bucătărie în 2001 d. Hr., la istoricile inundaţii din baie soldate cu pagube semnificative. Încă nu a venit nici o autoritate să mă despăgubească şi să facă o baie de mulţime în jurul băii mele.
Ar mai fi istoricul eveniment misterios prin care un ursuleţ de pluş din recolta 1997 de ursuleţi de pluş postdecembrişti a dispărut într-o noapte fără urmă, principalul suspect fiind o panteră roz scămoşată. Istorie pe pâine, zic! Vă aştept banii, am de reparat o clanţă la uşa şi o ţiglă care scârţâie de fiecare dată când trece autobuzul. Zic şi eu, ca micul vienez.
Hai asfaltare băieţi!
Monday, 11 May 2009
Eşecul triumfului talentului
Săptămâna trecută, când s-au întors din scurta incertitudine cu greve sau fără greve, bursucii din clasele a 7-a şi a 8-a s-au aşezat liniştiţi în băncile lor şi au aşteptat să vadă ce le pică la teza unică. La unii le-au picat fiţuicile, la unii ochii pe decolteul profei, la majoritatea le-a picat faţa la aparitia din joben a unui text de-al lui Caragiale.
„Wtf o mai fi şi Ghyţă Niţescu ăsta?” şi-au strigat bursucii unii altora cu voce tare şi cam neclar, din cauza căştilor de la ipoduri şi mcmeniurilor mestecate. „Are cont de Hi5? Ce id de mess are? Are vreo legatură cu Nyţă Ghiţescu? O fi vreo capcană la mijloc? Există şi Ghyţă Niţescu Porno? Oare unde se va opri conflictul dintre generaţii? Cât de mare e un ou mic? Şi ce dracu’ durează aşa mult să-mi aducă berea pe care am comandat-o? Iar a adormit chelneriţa aia la catedră? Să-mi bag! Să-mi scot! Poop!”
Partea curat haioasă este că băieţii de la minister, subalternii Abramburicăi –ministresa, chiar l-au confundat pe Ghiţă Niţescu cu Niţă Ghiţescu, abrambureala visată de Caragiale fiind la ea acasă, coane Fănică mă-nţelegi?
„Wtf o mai fi şi Ghyţă Niţescu ăsta?” şi-au strigat bursucii unii altora cu voce tare şi cam neclar, din cauza căştilor de la ipoduri şi mcmeniurilor mestecate. „Are cont de Hi5? Ce id de mess are? Are vreo legatură cu Nyţă Ghiţescu? O fi vreo capcană la mijloc? Există şi Ghyţă Niţescu Porno? Oare unde se va opri conflictul dintre generaţii? Cât de mare e un ou mic? Şi ce dracu’ durează aşa mult să-mi aducă berea pe care am comandat-o? Iar a adormit chelneriţa aia la catedră? Să-mi bag! Să-mi scot! Poop!”
Partea curat haioasă este că băieţii de la minister, subalternii Abramburicăi –ministresa, chiar l-au confundat pe Ghiţă Niţescu cu Niţă Ghiţescu, abrambureala visată de Caragiale fiind la ea acasă, coane Fănică mă-nţelegi?
Subscribe to:
Posts (Atom)
